h1

Everybody wants to be a cat

September 22, 2014

DSC_1088

DSC_1097

h1

Moved to another location

December 13, 2008

I moved here.

There’s still some administration stuff to be done, but just so you know, you can find me there from now on. Girlie, I know, but get used to it.

PS: Thanks, sweets πŸ™‚

h1

Aucapu

December 7, 2008

Pentru a “n”-a oara saptamana asta imi plimb privirea de la calendar la geam. Si invers. Nu-mi amintesc sa fi avut un decembrie atat de .. calduros(?) pana acum. Oricum, e bine, macar nu a trebuit sa-mi scot parpalacul de scandal la inaintare.

Si, in sfarsit, ma pot lauda ca petrec un weekend mai linistit. Sau ca il petrec, pur si simplu. Date fiind evenimentele din viata mea, nu am mai facut asta de cam 2 luni. 2 luni in panamea.

Atunci cand esti student sau muncesti weekendul capata o valoare destul de importanta in viata ta. Il astepti, te gandesti la el, ti-l doresti. Dar sunt unele cazuri(putine, dar sunt) in care esti student(shi la o facultate nu tocmai usoara, intre noi fie vorba) dar te-a mancat si-n diverse sa-ti gasesti un job. Si atunci brusc, sfarsitul de saptamana capata o dubla valoare. Sa mai zic ce valente poate atinge atunci cand nu te poti bucura de el pe-o perioada mai indelungata? Nu mai zic, sunteti copii mari, va imaginati voi.

Proiectele sunt printre cele mai meschine inventii ale sistemului de invatamant. Nu vorbesc de cele posibile oamenilor normali. Vorbesc de cele stufoase, grele si mancatoare de zile. Sau ani. Vineri am predat un astfel de proiect, la care lucram de ceva timp impreuna cu O. Detaliile nu mai merita mentionate, spun doar ca a fost incredibil de stresant si obositor.(In cazul meu adaugam stresul aferent muncilor, care e si el acolo)

Ni s-a spus ca, dupa ce terminam acest proiect, vom fi mai buni decat 20% dintre contabilii din Romania. Intrebati cum ni se pare acest fapt, eu am raspuns, scurt : “trist”. Profesorul intelesese altfel afirmatia mea, crezand ca, de fapt, eu eram de impresie ca valoarea noastra(lol) de specialitate crescuse peste zi ca altora in zece. Dar nu era cazul. Am lamurit situatia, spunand ca mi se pare trist, deoarece nu sunt de parere ca as avea o atat de mare tehnica incat sa pot depasi acel prag de 20%, darΒ  mai e si gandul ca oamenii din acel procentaj chiar activeaza in domeniu.

Nu stiu altii cum sunt. Eu mi-am facut un oarecare plan de cariera pentru urmatorii 6-7 ani. Urmeaza punerea in uz si amortizarea, vedem unde ajungem atunci. πŸ™‚

Dar momentan ploo. Shi e plumb. Si ma doare capu si nu mai am cafea.

A, mai vroiam sa zic ceva, dar am uitat. Sorry.

Later: mi-am amintit. Pe vremea cand eram mai fragedutza si inca nu-mi descoperisem vre-un talent anume sau vocatie, mamei i se intiparise in minte ideea ca ar trebui sa dau la Media. O colega ii spusese, repetat, ca ash da bine la TeVe(?!). Data fiind varsta de atunci, imbratisasem ideea o vreme, fara a o face insa prioritara. Am uitat-o dupa ceva timp, insa mi-am amintit fics cand am vazut asta. Si-acu-mi pare bine ca nam facut aceasta alegere- in ce oala riscam sa fiu bagata..

Amuzant? Nu. Revoltant? Erm, nu. Trist, in panamea.

h1

Darkness

December 6, 2008

The hollow sound of my heels resonated like an echo while I was walking along the deserted streets. It was an hour of dead silence, of emptiness. Of haunting.

Tall fences surrounded the area and a locked gate kept me from getting in. I could see toy houses, bright colours, covered by rust and decay. There was fog, all around. Thick, humid fog, spreading like smoke, all around my eyesight. Looked like hell releasing it’s steam. The midnight possession, searching for it’s victims.

Heavy drops of water keep falling from trees, occasionally hitting your head, sending icy shivers down your spine, like the mistakes you keep repeating, hoping that once just once lady Fate will smile upon you. Fate is no lady and her crooked smile doesn’t show anything good to come.

As your feet start to freeze you know there is no return and are too afraid of the dark to do anything: run, hide, look for someone that is looking for you, scream their name before darkness swallows you.

All in all, it looks like a nightmare. It smells like rust. It feels like death. And as your flesh starts to ache, you wonder, where the hell was that wrong turn you took?

h1

Missed me?

November 29, 2008

N-am mai scris de-o carca de timp. Mi-a fost dor sa vad interfata blogului si sa imi vars gandurile in mod digital. But hey, I’m here now.

Ca sa stiti: nu am fost o needucata in absenta mea, nici nu am patit vre-o gravitate dupa anteriorul post. Pur si simplu, nu am avut timp. De ce? Pentru ca nu e usor sa fii plecat in medie juma de zi de acasa( sa nu mentionez sentimentul avut cand vin si plec pe..intuneric). Practic, ultimele saptamani am trait intr-o continua atemporalitate si realizez faptul ca daca nu imi schimb(cumva) programul de somn as putea claca in cel mai elegant stil. Dar am avut mai rele si am gasit solutii, asta e parfum.

Si in dimineata asta m-am trezit(in sfarsit!) mai odihnita dupa aproximativ 12 ore de somn. Si iarasi ma aflu intr-o dificultate in organizarea timpului, cum ca a mea camera este un dezastru total, asemeni si cursurile, asemeni si multe altele. Si numai ziua de sambata la dispozitie pentru a ma organiza, pentru ca, da, demult nu mai am program de om normal. Si ceea ce ma seaca deranjeaza intriga este faptul ca sunt multe persoane in jur care nu pot percepe acest fel de sentiment, care ei au timp de toti si pentru toate(am scris intentionat asa, pentru eventualii carcotasi). Si faptul ca atunci cand zic ca nu port o carte dupa mine din plictiseala ci din lipsa timpului de lectura, sunt privita ciudat. Dar voi nu puteti ridica spranceana ca mine, ha!

Sa va povestesc cateva chestii? Aveti de ales? Nu

In primul rand, am ramas acu vreo luna fara pantofiorii mei preferati: talpa joasa, negri, piele intoarsa si c-o floricica. Gotic gen, nu balerini comunali de pitzi care umplu vitrinele magazinelor. Si eram amorezata in stil mare de ei, mai ales pentru faptul ca puteam umbla o zi intreaga fara probleme. Ei bine, fiind negri, mai prindeau praf. Stiti doar. Si, ca o maniaca a curateniei ce ma aflu, int-o dimineata am decis sa-i mai scap de greutatea prafului cu o carpa si unpic de apa.

Concluzia? As putea sa scriu o carte cu titlul “Desculta in bucuresti”, unde povestea principala se axeaza asupra unei panselute gotico-hippio-victoriana in aventura ei din Piata Romana pana in Piata Unirii(atunci cand pot, aleg clar mersul pe jos-oriunde numai sa fie mai putini oameni.) Stiati ca pielea intoarsa se lasa dupa ce este expusa la umezeala? Eu da, dar nu-mi imaginam in asemenea proportii. Initial ma aflam in situatia de a cobori treptele minunatului ASE, ceea ce a declansat instant un scenariu gen Cenusareasa. Numai ca in cazul meu nu venea niciun printz dupa mine, si, un plus, riscam sa pic in bot. Am zis ca e de la oboseala, si eram oricum prea concentrata la faptul ca in juma de ceas trebuia sa fiu la Unirii, sa ma vad cu S.

Sunt o fire curioasa, si probabil ca asta nu e de ajuns, dar si conditia mea, sa-i zicem, feminina, ma mai atrage uneori catre vitrine. Dar eu, spre deosebire de multe alte exemple, dupa cel mult 5 secunde, realizez ca totusi ocup un loc in spatiu si, implicit, risc sa stau in drumul cuiva. Sa mentionez ca sunt unele persoane care nu tin cont de acest mic detaliu?Neaaa. Deci, era sa mai raman o data fara incaltari.

In cazul in care nu am repetat-o de suficiente dati, o mai zic: urasc aglomeratiile. Mai mult decat aglomeratiile urasc aglorematiile sub pamant. Mai mult de atat, aglomeratiile sub pamant unde se mai si lucreaza( de mai bine de juma de an?!). Pasajul TNB-Universitate arata deplorabil. Oribil. Si gresia aia e a dracu de alunecoasa. O doza suficienta de graba si neatentie si risti sa te trezesti patinand. Apoi pe jos, in pozitzia de sezut(preferabil). Nu, nu am cazut, insa riscam, coborand treptele, sa-mi trasnform unul dintre pantofi intr-o proiectila cu destinatie nedeterminata. Si apoi sa alerg dupa el cine stie pe unde. Si ma chinuiam sa nu patinez.

Am trecut si pe la merceria mea preferata, unde vanzatoarea deja ma stie ca vreau juma de metru de panglica de cate o culoare, unde vad nasturi frumosi si colorati, unde creca as fi in stare sa petrec o zi doar ca sa vad ce pot crea din tot felul de nimicuri.

Apoi povestea se apropie de sfarsit. Happy endul e ca si S. are pantofiori ca ai mei. Da macar ea nu a riscat sa-i piarda pana acum. Nicidecum de 3 ori intr-o zi.

***

Moving on. Nu stiu daca a scris/elbaorat cineva vreodata o carte incluzand cateva reguli de baza ale studentiei, si, in cazul in care a facut-o nu stiu daca a precizat un element important de care m-am lovit de suficiente dati.

Sa presupunem ca maine ai (cel putin) un test cu o dificultate deosebita. Incercand(repet, incercand) sa pari(repet, sa pari) student silitor si interesat de viata ta universitara(?!) mai ai tendinta sa cumperi manualul. Mare greseala. In cazul in care chiar o faci, realizezi ca, in mod concret, informatia care te intereseaza, incepe undeva dupa capitolul 4-5. Apoi inca un capitol pauza. Si tot asa.

Si am observat dificultatea de a separa genul, sa-i zicem, stiintifico-tehnologic de beletristic(ja, e greu, tresa dai bacul pentru a avea asemenea capacitati)Cartea de programare e carte de programare frate. Nu-mi scrie povesti nemuritoare despre initierea inventatorului acestui preaminunat subiect. Nu ma intereseaza, in special pentru faptul ca omul respectiv e responsabil pentru o eventuala restanta.

Cand trebuie sa te apuci de invatat de la 0 la o materie in mod cert te foiesti cel putin 2 ore inainte de a te apuca. Iti faci curaj. Mai ales daca te iti dai seama ca mai sunt sub 12 ore pana la test, si mai vrei sa si dormi. Concluzia? Cafea, cafea, cafea, guma de mestecat(tic nervos), cafea , cafea, etc.

***

Multi dintre noi ne-am trezit in diferite momente ale vietii realizand ca nu stim cum sa reactionam date fiind unele situatii/conditii. Nu avem pregatirea, nici asteptarea necesara, si prin urmare o eventuala reactie este greu de ales. Mai ales sub conditia de stres. Zilele trecute ma aflam intr-o astfel de situatie. Avand in perimentul meu un copil, sa-i zicem, cu probleme de comunicare si dezvoltare psihica(pe care eu initial nu le cunosteam), nu am stiut ce sa fac atunci cand acesta a intrat in posesia unui obiect de maxima importanta, care imi apartinea, apoi a vrut sa paraseasca zona cu acesta. La cuvinte nu mi raspundea, la alte obiecte in afara aceluia nici atat, si imi era teama sa incerc in alt mod sa imi recuperez obiectul de care eram temporal deposedata. Nu-l puteam lua cu forta, nu stiam cum ar putea reactiona o astfel de persoana. Nu-i puteam vorbi-si oricum nu manifesta niciun fel de interes pentru persoana mea. Ce era de facut?

Invatam, ne batem capul cu tot felul de inutilitati, neaplicabile in viata reala, insa nu suntem educati in a ne comporta/reactiona asa cum trebuie in anumite situatii. Nici macar nu avem parte de o instruire de prim ajutor. Din punct de vedere practic si aplicativ, iarasi, sistemul nostru are un real handicap.

Problema expusa a fost rezolvata, cu ajutor. Insa asta nu spune nimic, in scenariul mare.

Deci scuzati ghiveciul, dar erau multe de povestit πŸ™‚

h1

Ceva

November 5, 2008

Azi chiar vroiam sa scriu ceva dragutz.

Ai stricat tot, nu-mi mai trebuie nimic. M-ai pierdut, definitiv.

Acum ma scuzi, dar am prea mult de tremurat din cauza nervilor. Dar oricum tu ai alta treaba.

h1

Shadows

October 21, 2008

“Morality plays on stages of sin..”

I’m on the bridge of a meltdown. Something is strongly pressing against my head, making me feel dizzy and weak. It’s insanity, pumping on the sides of my forehead. And an emptiness in my stomach, like a black hole, pulling my insides through me. A bitter taste floods my mouth. Like venom.

It’s funny how some things turn out to be after a while. After all you’ve been trying to do is make something better, you realize that all you’ve done is build yourself a more indulgent Hell. Metaphorically speaking.

Then I felt something warm on my lips, with a different flavour. Blood. I didn’t realize that all along I was biting them-until they broke. I gritted my teeth then pressed my lips hard against them.
“The flesh of fallen angels..”

In the end, it doesn’t matter how many times you’ve been broken, and on what levels. It all turns to ashes, eventually.
Noises crowd my mind, until I feel that all my thoughts are screaming loudly from pits. Mocking at me. Shadows, whispering my name. Like a demonic embrace, calling me from the Underworld.
“It was an easy mistake to make.”