Plastic

Atunci cand esti copil nu poti intelege fascinatia oamenilor maturi pentru linistea naturii. Esti in cautarea zgomotelor si a culorilor aprinse. Ajungand adult, aburii orasului te ametesc, dandu-ti o stare de sictir combinata cu greata si parere de rau, si simti ca ai obosit pana la nesimtire. Zgomotele te asalteaza, impingandu-ti timpanele chiar si dupa ce crezi ca ai surzit pe jumatate. Nu mai auzi claxoanele, tipetele si scandalul din jurul tau. Esti orbit intruna de luminile puternice ale farurilor sau ale reclamelor la ‘n’ produse cocotate pe blocuri. Mergi pe strada absent, nepasator, avand doar destinatia drept scop. Aerul te apasa si te simti iritat atunci cand cineva se apropie prea mult de spatiul tau personal. Incet, incet, devii imun la aceasta atmosfera de plastic cu care te-ai inconjurat.

Cand eshti suprasaturat de atata plasticitate, nu poti trece cu vederea o padure din munti in care rezoneaza atatea nuante de verde. Te gandesti ca, odata, erai si tu asa. Rezonai in nuante, culori, cantece. Inca o faci, insa la o frecventa atat de joasa incat putini te mai aud.

Ma simt din ce in ce mai amortita, ca si cum sangele ar uita sa-mi mai curga prin venele din plastic. Simt cum ma sufoc, intr-o stransoare pe care nu o pot vedea.
Ma ofilesc.

Compromisul Perfect

M-am nascut si am crescut in apartamentul tipic bucurestean: mobila din placaj, vitrina de sufragerie cu geam, pereti strambi, usi simple, din placaj de asemenea, pe care, in timpul verii, lacul se strangea in cute si le impiedica inchiderea. Cu covoare mari, pe care parintii, in tinerete, le scoteau la spalat cu furtunul in spatele blocului vara. Cu geamuri duble prin care oricum trecea frigul. Si, de-a lungul timpului, am incercat sa mimam, cat mai ieftin posibil, comfortul.

Cand eram mica visam sa traiesc intr-o astfel de casa: spatioasa, in lumini calde, cu usi si mobila masiva, sculptata. Le vedeam ca pe niste mici castele, in care in mod cert m-as rataci pe o lumina mai difuza. M-am ratacit oricum la inceput. Cu dulapuri de bucatarie suspendate, solide, cu geamuri groase, care miros a nuci si scortisoara.

[...]

Am fost in parc. M-am dat in leagan, dupa atatia ani. Nu am uitat cum, dimpotriva. Mi-am amintit de clipele in care mergeam in parculetul de langa mine, de felul in care am invatat(tarziu) sa ma dau in leagan. Mi-am loat avant, cu ochii inchisi, pana cand am simtit miscarea si adierea usoara. Dar mereu mi-a fost frica sa ma dau, ca si cei mari, “pana la bara”. Am ras cateva clipe. Am visat. Compromisul perfect pentru 20 de ani.

[...]

Mi-am visat propria moarte. Din nou.

[...]

In linistea capelei priveam vitraliile multicolore care proiectau cioburi colorate pe podeaua de marmura. Ma uit in jur. Pereti incriptati. Pacate. Pedepse. Brusc, sentimentul pe care il credeam drept serenitate a fost spulberat de neliniste si durere. Am simtit gustul amar al blestemului abatut asupra mea si rosul cioburilor a devenit sangeriu, pe marmura alba si rece.

Mi-am vandut fericirea pentru un geam colorat care, la prima ploaie, si-a abandonat culorile, lasandu-le sa curga in nuante violente, intepatoare. Si, undeva departe, se auzea cazand un obiect metalic, ascutit.

Ploaie

In ultima mea seara aici s-a decis sa ploua. Cu tunete, fulgere si intuneric s-a naspustit asupra noptii un val de racoare al carui senzatii credeam ca am uitat-o de mult. Dar uite, acum, stau cu geamul larg deschis, privind cu ochi mari jocurile de lumina pe plafonul negru si simtind dulcea racoare navalind prin piele, in suflet. Aveam nevoie de asta. Asa cum aveam nevoie de plecare. O sa fie mica mea furtuna, mica mea racorire spirituala. Voi putea, in sfarsit, sa ma bucur, cateva zile, de o detasare de innabuseala incinsa care, de atata timp, si-a facut cuib in viata mea.
Sper ca, atunci cand ma intorc, sa pot respira din nou.

No reason, no meaning

“Blue eyes just smile to the world
Full of dreams and with fascination
Too soon she saw that her hands were chained and pulled without any freedom “

Sunt extenuata, fara niciun pic de energie. Imi vajaie capul cat incerc sa ma ridic insa ceva tot incearca sa ma tzina inapoi. Sunt satula, insa data fiind situatia nu pot decat sa ‘trec mai departe’. Sunt satula, si orice as face, tot rau este.
Au consumat tot ce era mai bun din mine si nu a fost de ajuns. Ce mai poti oferi atunci cand, inauntrul tau, e gol?

“I must go on standing
You can’t break that which isn’t yours
I must go on standing
I’m not my own, it’s not my choice”

Jurnalul unei fete greu de multumit, pt2.

Am intredeschis ochii, cu genele grele si lenese. Auzisem un sunet, ca si cum, undeva, departe, imi suna telefonul, insa mi se paruse. Prin casa, alte zgomote de diverse sonoritati se afundau in linistea din camera mea. Imi trec mana peste fruntea asudata si, fara sa ma ridic, ma uit in jur, la marea de albastru din jurul meu (draperiile albastre fac ca, odata trase, sa imprastie o nuanta de albastru inchis prin toata camera-intunecos, linistitor, dar rece; ca o scufundare..). Incerc sa imi amintesc cateva din fragmentele finale din vis si de motivul pentru care tineam sa nu ma trezesc. Nu reusesc.
E innabusitor de cald pentru 9 dimineata. Parca respir aburi, nu aer. Intind mana dupa ceai insa nu ajung la el, fapt ce ma determina sa ma ridic si deci sa incep sa infrunt aceasta noua zi.

Am inceput sa citesc o carte demult asteptata, Jurnalul unei fete greu de multumit(J.Acterian). Primele cateva pagini au mers mai repede decat ma asteptam, si imi aminteam din cand in cand faptul ca, atunci cand am primit-o, mi sa mentionat ca mi s-ar potrivi acest titlu. Sunt si eram constienta de pretentiile mele, insa nu mi se par atat de intangibile. E mai mult o problema de incompatibilitate a ideilor-mai degraba asta ar duce la nemultumire. Si cum nebuni ca tine rar gasesti..
Ma declar captata de aceasta lectura, prima in limba romana din ultimile luni. Si, daca nu mai intervine atat de mult activitatea mea de baby sitter/gatit, sper ca azi-maine sa o pot termina.
Citesc cu un creion shi un carnetel langa mine, intentionez ca de acum incolo sa-mi notez unele aspecte dintr-o carte care m-ar interesa. Insa, pana acum, cel mai tare mi-a atras atentia urmatorul detaliu:

10 iunie 1933
Ieri a fost aniversarea mea[...]

Gemeni. Deci da.

Apa

Ca urmare a ametelilor si starilor in principal influentate de caldura, am decis ieri sa fac o baie rece. Nu dus, dusul rece e la ordinea cotidianului in cazul meu. Nu am suportat apa pe deplin rece, putand sa ating numai cu varful piciorului suprafata apei. Dupa ce, ca sa sumarizez, ‘am dres-o’, am putut, tremurand, sa-mi fac loc in cada. Fara sa imi dau seama, gandul mi-a zburat, de la durerea crunta de cap, la Regina de Gheata a lui Alice Hoffman, la acele bai cu gheata. Apoi la faptul cum unii sfideaza moartea, vrand sau nu. La faptul ca nu e cinstit cum cineva se lupta pentru a trai iar altul, fara motive bazate, renunta la ea.
M-am gandit apoi la Ofelia, la faptul ca, daca nu ar suna asa de ciudat in limba romana, as putea sa-mi numesc (in cazul in care m-as razgandi in ceea ce priveste copii) fiica asa. M-am gandit apoi la cartea pe care vroiam sa o scriu acum un an, la 306, la apele care poarta culoarea innecului.

Reusesc, cu success, sa ma pierd in detalii, aproape in tot ceea ce fac.
Si asa, dezmeticindu-ma, mi-am dat seama ca incep sa arat ca o pruna uscata.

And I find it kinda funny, and I find it kinda sad

Probabil toti ne-am obishnuit cu ideea ca oamenii vin shi pleaca din viata noastra. Ca se poate ca unii(foarte putini) sa ramana din diverse considerente, favorabile sau nu(aici variind de la compatibilitate la dependenta), ca altzii ne parasesc( spre alte prietenii sau spre alte lumi). Inca de mici ajungem sa facem cunoshtiintza cu astfel de evenimente, insa la alt nivel.
Insa care este reactzia pe care trebuie sa o avem atunci cand cineva, dupa o perioada mai lunga de timp, se intoarce in viata noastra? Motivul/intamplarea nu este clar inteleasa si ajungi sa te arunci intr-un cerc de problematici pe care nu ti-l poti explica. Si ajungi sa te intrebi daca nu cumva risti sa treci din nou prin acea ruptura.

Imi amintesc, acum mult timp, de o zi urata, gri, si innorata de ianuarie. Zapada nu era, insa frigul, intunericul si durerea acaparasera totul in cale. In acea zi aveau sa ma paraseasca doua persoane la care eu tineam enorm. Una dintre ele ma crescuse si ghidase pana atunci, imi suportase mai multe decat este omeneste posibil, si atunci avea mainile reci si ochii nemiscati. A doua persuana era o fata mai mica cu un an decat mine, Cristina, care avea sa se mute de tot din localitate. Prietenia noastra-mi-am dat seama tarziu- a fost mai mult bazata pe chemarile ei acasa la mine si impartitul jucariilor mele. Avea parul ca de morcov, pistrui si tunsoare castron. Cand se supara pleca de la mine fara sa zica ‘la revedere’. Cristinei, inainte de plecare i-am oferit, fara a primi nimic in schimb, un titirez cioplit din os primit de la bunica mea. Bunicii mele, lacrimi si regrete.
Nici una nu s-a intors la mine.
Ce regret ca am facut si as fi putut sa nu fac? Multe. Printre care sa dau acel titirez, de care mi-am amintit zilele astea, cand faceam curatenie.

Despre morala si alte intamplari

Conceptul de morala este substantial diferit de la persoana la persoana, si, de-a lungul timpului, poate suferi modificari considerabile, in functie de evenimentele din viata acelei persoane. Putem da dovada de prea multa toleranta, moment in care suntem vulnerabili din acest punct de vedere. O persoana cu destula putere de convingere si careia ii purtam un anume nivel de simpatie ne poate modifica acel ‘drum’ pe care ni l-am creat in speranta ca ar fi moral.
Astfel asistam la degradarea propriului nostru sistem de valori.
Dar, din pacate, sistemul de valori in sine, alaturi de atributiile de moralitate sunt in mai mare parte influentate de cei din jurul nostru. Deci, mai degraba, acceptam o serie de valori in care suntem facuti sa credem, decat ceea ce credem de-a dreptul. Si pana la urma, aprofundand, gasesti suficiente contradictii incat sa iti dai seama ca daca tinzi sa apleci urechea prea tare risti sa te lasi prada influentelor.
Degeaba un sistem de valori bine pus la punct si in coordonanta cu persoana ta. Daca vin altii si isi bat joc iar tu ii lasi, s-a dus dracu tot.

In alta ordine de idei, am terminat primu an de facultate. Un vartej care a trecut pe langa mine inainte ca eu sa ma prind prea bine de un punct de sprijin. Si, sincera sa fiu, am avut destule momente cand am simtit ca nu pot face fata. Dar, vorba aceea, toate trec.
Acum am timp sa citesc din nou cat vreau, sa fac bijuterii, sa dorm, sa ma pun la punct cu filmele shi jocurile pc. Printre astea planific si-o mica excursie si poate o slujba. Pot sa ma apuc sa pun cap la cap cele cateva schite planificate pentru o carte, si eventual sa incep acel roman pentru care am avut o idee care insa a fost drastic spulberata, punandu-mi-se in vedere lipsa de originalitate. Blah.
Am timp sa vad copacii, soarele, sa ma bucur cand e frumos afara sau sa lenevesc atunci cand am chef. E prima vacanta adevarata din ultimii doi ani, si sincer, mi-era dor.

Bring me roses

Bring my pearls down by the river
To dress my neck in precious wear
The water’s cold, but a mere detail
Compared to what I had to bare

Bring my gloves, but in a hurry
Blue nails can brake so easily
Lace is such a lovely cover
And hide the things you should not see

Bring my poems, they were burried
Beneath our hidden willow tree
They musn’t be revealed to any
Before they are first known by thee

Bring black cherries, how I love them
No other taste, than bittersweet
Is what I choose to have, forever
On lips which will soon sink beneath

Bring me roses by the river
I used to love their scent, so sweet
Leave their thorns, for I need plenty
Around my heart, ‘till its last beat.

(07.09.2007)

Falling Slowly

“Are you really sure that you’d believe me when others say I lie. I wonder if you could ever despise me”

Toate trec, depinde cum le lasi tu sa treaca. Unele sunt repetabile, insa stii prea bine ca nu va fi niciodata la fel. Timpul nu te asteapta, nu-ti rezerva un coltisor, cu intamplarea pe care ti-o doresti, pentru zile negre. Timpul nu-l poti cumpara. Il poti trai numai. Si asta pana la un punct. Suntem o insumare, o ingramadire de efemeritati. Si nu avem puterea de a pasi in fata sau in afara.
Mi-am ales o perioada perfecta pentru a incepe sa ma pun la punct cu filmele (In caz ca nu se observa, eram ironica) Am inceput cu Gilmore Girls(va avea acest film o intrare de blog separata, vei vedea de ce). Printre altele, am ales sa vizionez si Once. Dupa ce mi-am ales arsenalul de provizii, perne, si mi-am gasit ochelarii(de care devin din ce in ce mai dependenta, din pacate) am urmarit timp de o ora jumate pelicula respectiva.

Ciudat, desi in ultima vreme am devenit rece- sau constienta de unele realitati pe care le poti evita maxim un an jumatate- filme precum prezentul numit, sau orice gen Before Sunrise/Before Sunset reuseshte sa ma impresioneze la un nivel necunoscut pentru multi.
Am momente cand devin instabila, sau cand prefer sa ma retrag de restul lumii. De ce? Nu mai am rabdare, cu nimeni si nimic. Timpul si persoanele din jur au reusit sa mi-o marunteasca, putin cate putin, pana nu a mai ramas decat cenusa din bunele mele intentii.
Tot am momente cand ma simt ingradita.
Si, cum mi-a zis o persoana inteleapta mai demult, nu pot ajuta pe nimeni in jurul meu pana nu ma ajut pe mine. Insa e mai greu atunci cand nu stii cum sa faci decat in prima varianta. Deci scuza-mi ceea ce intzelegi prin raceala, nerabdare, impulsivitate sau mai stiu ce dracu. Nu e asta. O fac pentru mine.
Vis-a-vis de unele idei care ar putea fi create, nu (mai) sunt depresiva. Doar am momente cand devin din cale afara de trista.

Si acum, pentru mine, ma apuc de invatat.