Cholymelan.

Fara sa vreau, ma trezesc aruncata in stari atat de apasatoare incat simt cum, incet-incet, ma indepartez de lumea reala. Ma instrainez de oameni, de simtzire, ma retrag intr-un coltisor inghetat al mintii mele, incercand sa imi pastrez integritatea(?!) mintala.

Am simtit fericirea, acum mult timp. O portie mica din elixirul dulce, si atat. Acum simt un gust amar, si nu pot face nimic, decat sa merg inainte-cum imi zicea cineva, ‘cu capul sus’.
O fi numai toamna de vina, sau poate iar ma simt inconjurata de prea multe lucruri care ma adancesc si mai tare in aceste stari de tristete melancolii.

Cumva, parca, istoria se repeta. Insa intamplarile deja ating proportii mult mai mari.

“You win a while, and then it’s done –
Your little winning streak.
And summoned now to deal
With your invincible defeat,
You live your life as if it’s real“

Imi ocup timpul, in incercarea de a uita, macar periodic. Nu poti spune ca nu incerc sa fac ceva, nu? Si, la urma urmei, de ce ar conta acel gol imens pe care-l simt, atata timp cat inca pot continua?

Diferente

Este oarecum ironic cum, de-a lungul zilelor, lunilor, poate sa nu ti se intample nimic deosebit in viata. Nimic destul de dureros sau incantator pentru a te misca. Si se poate ca, intr-o anume zi, sa le patesti pe toate pana in ora 12, dupa amiaza.

De mica am acordat o importanta viselor avute intr-o seara. Desi multi considera astfel de idei drept lipsite de sens, am avut motivele mele pentru care am tinut cont de unele aspecte din vis.
Am visat urat. Monstrii infricosator, morti vii, sange. Dimineata, desi parea linistita, nu a putut fi astfel nici macar pana sa apuc sa imi termin cafeaua. Trezita devreme din considerente obiective, am asistat la un soc puternic, care a reusit sa imi aminteasca in ce lume putem trai. Ce persoane traiesc in jurul nostru, noi lasandu-i de multe ori sa se apropie, nestiind ce zace in mintea lor. In sufletul corupt. Monstrii sunt reali, nu inventii ale copilariei. Traiesc printre noi si au chipuri de oameni. Mi-e teribil de scarba.

Am plecat tremurand(unele lucruri inca ma afecteaza, poate chiar mai puternic decat pe altii) spre prima destinatie din acea zi. Nu a durat o ora si deja, ajunsa acolo, ma aflat intr-un alt univers. Am avut ocazia sa-mi amintesc de perioade atat de frumoase din viata mea, in care marea mea grija era sa nu-mi patez bluzita alba brodata cu vopsele tempera.
Am observat ca ma pot face mai mult decat placuta in fata unor persoane, fara sa trebuiasca sa par mai comunicativa/stapana pe situatie/superioara. Fara sa ma straduiesc. Da, inca mai exista oameni care, fara sa te cunoasca inca, te coplesesc cu o caldura care, de multe ori, te lasa fara cuvinte.

Ce dezechilibru zguduitor e in lumea asta.

Am inceput Stone of Tears. Citesc de parca as fi grabita de cineva. Stiu ca, odata cu inceperea facultatii, sansele tangelor mele cu literatura vor scadea drastic.

Toamna

Angoasa. Tristete. In termeni generali, multi o numesc melancolie de toamna. Frigul iti trece prin haine, te cutremura, facandu-te sa te infiori de parca l-ai simti pentru prima data in viata. Cer plumburiu, oras spalacit, totul rezonand in atatea nuante de gri incat pare a se congomera intr-o singura existenta. Eu personal, am ajuns sa fiu satula de cam tot. Nu ma mai pot bucura, nici macar daca imi doresc. Am ajuns la fel de gri ca totul din jurul meu. Am vagi resimtiri de scarba.
Realizezi, la un moment dat, ca acel lucru ce te tine inca pe picioare este darul de a uita. Ce s-ar face oamenii daca nu ar exista uitarea? Cata durere ar putea suporta, la un loc? Uitand te eliberezi, iti faci loc in suflet pentru viitor, pentru urmatoarele bucurii sau suparari, peste care fiecare om ajunge sa treaca.
Insa mai sunt cativa blestemati cu neputinta uitarii. Aceia sunt, in mare parte, sortiti esecului, prin simplul fapt ca nu pot face ceva ce este omenesc: sa uite.
Blah.

Terminat si placut Wizard’s First Rule. Astept Legend of the Seeker. Macar lumea din fantezie sa fie frumoasa, nu?

Voidheart

No shadows, no reflections..

Totul imi suna sec.
Capul ma doare infiorator de tare, si, ma intreb, ce naiba caut treaza la 9 dimineata? Patul scartaie lung cand incerc sa ma dau jos, intensificand apasarea pe care o simteam deja pe tample.

Am o perioada depresiva nashpa.

Ar trebui sa simt caldura. In schimb, am nervii incordati intr-o continua amorteala si simt cum, in vene, in loc de sange, imi curg cioburi de gheata. Incerc sa indepartez orice urma de apropiere cu lumea din jur si ma izolez, pentru cateva clipe, departe de tot si departe de mine. Un fior rece imi strabate tot corpul si ma ingroapa intr-un somn inghetat.

Paseam absenta pe trotuarul incins, iar sunetul gol al tocurilor mele lovind asfaltul rezona in mintea mea din ce in ce mai pierdut. Luminile orasului ardeau in noapte, farurile strapungeau intunericul in nuante violente. Ma alaturam umbrelor, ascunzandu-ma in urma lor, privind in jur, spre demonii noptii. Oboseala parea si mai greu de suportat pe caldura sufocanta, aproape ireala pentru acele ore tarzii.

Oamenii sunt un amalgam incandescent de atuuri si defecte. Intr-o continua schimbare. Intr-un ritm imposibil de urmarit.

Totul imi suna sec.

This is where it starts, this is where it will end

“Everything was subjective. There were only personal apocalypses. Nothing is a cliché when it’s happening to you. “(Max Payne 1)

Unghii negre, cartzi si Lara Croft

Zilele trecute ma aflam in pozitia de a ma pregati pentru un eveniment ‘rocaresc’. Eu care, de o gramada de timp nu am mai avut ocazia/dispozitzia/situatzia financiara pentru a participa la astfel de. Intr-o doara si fara motiv am avut impulsul de a-mi vopsi unghiile negre. Dupa ce am reusit sa aduc continutul sticlutei din solid in lichid am purces in arta vopsirii. Insa mare mi-a fost mirarea de schimbarea pe care o suferisera mainile mele. Inainte abia apucam sa-mi vad culoarea adevarata a unghiilor din cauza ojelor multicolore aplicate, si dulapurile(in care erau tinute ascunse) adaposteau zeci de sticlute. Si mare era tragedia in familie cand ma afisam cu ungiile tuciurii. De ceva timp(ani) m-am dezobisnuit de alta culoare decat cea naturala, si uneori mi-e incomod sa port altceva in afara de lac transparent( ma refer la unghii, perverts).

Acelea erau zilele, anii din mijlocul liceului, in care nu-mi lipsea niciodata oja colorata/ neagra si creionul de ochi, negru, aplicat in cantitati sa zicem depasite. Nici bretonul arta proprie care ma facea mai degraba sa arat ca o capritza. Acelea erau vremurile in care nu-mi lasam cartea preferata din mana nici in timpul orelor. In special cele de matematica. Cand ma plictiseam sau nu mai intelegeam subiectul discutat in clasa(des) ori desenam diverse pe caiet(si schimbam foaia la venirea profei) ori citeam de zor. Si de toate. Si desi Eliade a fost marea mea iubire din anii de liceu, alta era cartea care putea sa-mi pericliteze media la purtare-si relatia cu parintii, care trebuiau sa o recupereze de la directoare. ‘Incest’-ul lui Anais Nin a fost pe cale sa imi aduca diverse conseciinte nefaste daca nu era pitita(cartea, nu incestul) sub scaun la momentul potrivit(In banca am fost cautata, si in banca virgula colegului). In afara faptului ca nu era permisa alta activitate in timpul shanume al orei, inclusiv lectura cu nuante erotice(nu sariti!), era si o zi mai putin permisiva datorita starii de spirit a profesoarei. Si dupa un an jumate am luat 9 la bac la mate, apoi la facultate am trecut primul si singurul examen la aceasta materie. Deci atentia era ceva subiectiv.

Cat despre eroina jocului Tomb Raider, pot spune urmatoarele. Dupa indelungi lupte cu sistemul(calculatorului), am reusit, spre imensa marea mea mirare sa fac sa mearga ultimul TR lansat-Anniversary(pentru necunoscatori, este un omagiu adus primului Tomb Raider, de acum mai bine de zece ani, de cand preferata noastra era patratzoasa si teapana).

Urmarind, relativ(mici modificari, ici-colo, insa detaliile importante erau la locul lor) exact povestea primului joc(pe care in tinerete l-am frecventat pe un Pentium 1 cu hdd de 1 giga) am putut observa atat plusuri cat si minusuri, mai ales date fiind resursele mele hardware(deci no umbre, no reflexii, no detalii de profunzime pentru ca ea sa nu se miste ca in Matrix). In primul rand, avem o Lara mai feminina de data asta, construita mai ‘bouncy’, rotund, machiata desigur, si care din cand in cand se aranjeaza. Ce sa mai, sa o tot plimbi. Pe de alta parte, facand-o sa arate mai ‘a femeie’ au reusit sa o faca sa se miste mai ‘a femeie’. Sariturile mai scurte, limitarile-aparente- mai mari. Nu ma refer la tipurile de miscari, sunt, slava domnului, cat te tin tastele. De asemenea gravitatia a inceput sa lucreze ca in lumea reala. (Deci, pur si simplu, nu mai face ce facea, casa zic pe scurt.) Si ca am ajuns la taste. Eidos au facut tot posibilul, inca dinainte cu cateva TR, sa o faca mai ‘console friendly’(si asemnatoare cu Prince of Persia). Insa asta s-a concretizat in altceva- a devenit mult mai putin ‘keyboard friendly’. Utilizatorul comun-si majoritar- de tastatura clasica se afla in pozitia frustranta de a se intinde cu ambele maini pe intreaga tastatura pentru a o face sa sara asha cum este necesar pentru a trece nivelul. Deci câh. Si, da, mi-am modificat pe cat posibil tastele pentru a le avea mai la indemana. Dar Doamne, cu ce am gresit atata? Pentru un jucator obisnuit cu TR vechi este un chin. Dar arata mai frumos. Eu in principiu jucam pentru poveste nu forme, dar eu sunt fata.

In alta ordine de idei, tre sa apara Max Payne in doua luni :X Desi am o vaga presimtire ca ma va dezamagi, date fiind jocurile, sunt inca entuziasta in asteptarea filmului. Imi pare rau ca Chianu n-a fost ales pentru rolul principal, avea deja doua antecedente de rol de barbat in parpalac negru. Dar ce va fi va fi. Astept.

Under fire

M-am decis brusc sa pornesc, seara, dupa cateva cumparaturi de importanta minora. Nu m-am grabit nici atunci cand am observat ca norii negri acopera cerul din ce in ce mai mult, intunecand totul in jur. Din cand in cand, se auzea, infundat, un tunet in departare.

It seemed that I was never right
Walking another sleepless dream

Pasind agale pe aceleasi strazi cunoscute de ani intregi, sunt aproape absenta. Nu fac decat sa ma opresc, machinal, in fata trecerilor de pietoni. Deja cerul se tranformase intr-un amestec de gri inchis cu albastru-cerneala. Aerul era irespirabil de cald insa de o greutate care iti patrundea prin nari, cazandu-ti in stomac precum o bucata de plumb. Atmosfera incarcata si hipnotizanta era, in acelasi timp, de un cotidian izbitor. Langa mine, o femeie incerca sa isi calmeze copila, care era prea agitata pentru a sta locului.
-Uite(aratand spre mine) vezi tu ca doamna da din picior pe strada asha ca tine?

WTF?

Doamna? Acest apelativ a inceput, de la o vreme, sa inlocuiasca precedentul domnisoara, insa pe nedreptate. Nu am in absolut niciun sens o legatura cu ‘doamna’. Ma macina faptul ca as putea parea mult mai in varsta decat sunt, ca nu-mi traiesc varsta. Ultima parte, cel putin, este in mod cert corecta.
Nu mi-am trait si nici nu imi traiesc varsta adevarata. Inca de la o varsta in care culoarea ojei a fost un subiect nou descoperit, eu mi-am luat sprintul catre o alta mentalitate. Am depasit, ocolit, multe ’specifice’ ultimilor ani specifici celor ce incep cu ‘1′. Nu m-am uitat in urma decat foarte rar, si fara sa observ prea multe. Insa acum ma simt pierduta de-a lungul liniei vietii, si nu ma simt in stare sa arat catre un numar si sa zic, acolo sunt. Buletinul si-a pierdut demult acuratetea. Dar am ramas pana in 30. Sper.

Ajung acasa, si aceeasi oglinda afurisita de la baie imi dezvaluie un fir de par alb. Daca isi mai fac aparitia cateva surate, ma fac alba in cap si-mi las o suvita neagra, ca Susan sau Tilo.
Top that, you old demon called aging!

PS: daca va aud cu apelative gen ‘doamna’ sau ‘tanti’, va rup picioarele!

Durerea ametitoare de cap isi facea, in mod brutal, loc printre gandurile mele-oricum strident nuantate si conturate-in timp ce imi clateam fata cu apa rece. Am prins grabita parul intr-un coc ridicat pentru a nu-l uda. Uitandu-ma in oglinda, vad varfurile purtand nuante roscate, brune si negre. Radacinile, demult crescute(mi-am promis sa nu ma mai vopsesc macar pentru o perioada mai lunga de timp) dezvaluie un shaten cu nuante de gri tern. Asa ma simt si eu: gri, terna. In acelasi timp sunt nervoasa, agitata si epuizata.
Is this ride over yet?

PS: azi am fost comparata cu o prietena, mai trecuta prin viata decat mine(si temporal si experimental). Eu eram cea matura.

Albastru

“Imi place albastrul, vagul, lenea si muzica. Marea mai presus de tot, pentru ca este sinteza a tot ceea ce iubesc. E albastra, e vaga, e lenesa si muzicala, e fluida si profunda si violenta si dulce, e departe si aproape, palpabila si insesizabila, te inneci in ea si traiesti in ea, te mangaie si te iluzioneaza.”(J.Acterian-Jurnalul unei fete greu de multumit)

Lenea ar fi un factor destul de pregnant in aceste zile, motiv pentru care nu am dispus de starea necesara pentru a scrie. Si nici de inspiratie. Pe cinstite acum, ce alte ganduri iti pot trece prin cap in momentul in care simti ca iti schimbi starea de agregare in lichida?
Am terminat jurnalul mai sus mentionat shi Small Gods(T.Pratchett), mai am Soul Music si pot incepe o noua serie de cate 3-4 carti(Foarte rar ma limitez in a citi numai una intr-o perioada de timp, am nevoie de diversitate, si, spre mirarea mea, nu incurc povestile)
Si, cum mai totul in viata mea este albastru, de ce nu ar fi si lenea mea la fel? Albastra, fluida-ca doar e cald, plutind in jur in ciuda incercarilor mele de a face ceva constructiv din restul vacantei. Ma pierd in universul meu albastru- pereti albastri, plafoniera, perdele, covor si decoratiuni si postere albastre. Raman un suflet albastru in spatele unor ochi albastri.

Vreau la mare. Intr-o albastra, profunda si insesizabila solitudine.

Intamplare cu cafea

O leapsa primita de la Drugwash pe care o trag dupa mine de destula vreme, pe motiv de lene si lipsa temporara(?!) de inspiratie.

Cafeaua mi-a devenit prietena buna( si datatoare de palpitatii uneori) de prin clasa a opta, cand am reusit sa excelez-vorba vine- la 2 cani pe dimineata. Aveam un tabiet bine organizat cu muzica si cafea, inainte de scoala. Obiceiul a continuat de-a lungul anilor, cantitatea variind in functie de starea de spirit si prescriptiile medicale, astfel ajungand acum la o cana pe dimineata si o cantitate de cafeina preponderenta celei de sange din organism.

Acum mult timp, in tineretile mele, incepusem sa dezvolt o afinitate pentru gustul nesului. Desi strict interzisa de catre ai mai mari ai casei, acea cutiutza mica, cu un capac neobisnuit pentru mine, ma atragea. Cand a fost dat sa raman singura acasa, am reusit sa escaladez dulapul( am zis ca eram mica, da?) si am ajuns in posesia pretioasei cutiute. Si mai pretiosul continut a fost eliberat in scurt timp si inghitit, lingurita cu lingurita, pana ca o persoana adulta sa poata ajunge in permietru. Rezultatul? O zi intreaga mi-a fost rau si nu am putut dormi o saptamana. Dar am cucerit cutiuta cu ness!

In cotidian, mai am tendinta-rara- sa depasesc cantitatea suportabila pentru organismul meu, insa, in mare parte, mi-a marcat, si imi marcheaza, timpul pe care mi-l acord, in fiecare dimineata, cand imi fac curaj pentru a infrunta intreaga zi.

Nu dau leapsa mai departe, o tin aici de fraiera.

No(i)r

-Nu ai cum sa intelegi. Nu-l cunosti.

Ah, fraza magica! De cate ori am avut ocazia sa o aud si sa o rostesc la randul meu, crezand-o la inceput cu o tarie ridicata la nivelul sfinteniei, care, apoi, a inceput sa-si piarda din aura divina. Cate persoane pot fi date peste cap prin doua afimatii. Cat te poti da peste cap pe tine insuti, crezand-o.
Restul cuvintelor oarecum mi-au trecut prin urechi, fara sa le aud insa. Nu puteam decat sa ma aud pe mine insumi, intr-un continuu monolog, cu nuanta de elogiu.
Ridic o spranceana in semn de intelegere oarecum dubitativa. Muschii incordati raman cateva secunde nemiscati, apoi cu un oftat nesesizabil revin la starea initiala. Stiu, foarte bine. De la un punct chiar inteleg. Intr-un mod foarte bizar obscur. Insa nu vroiam sa las de la mine. Individul respectiv, trebuie sa recunosc, imi provoca o greata inconmesurabila si mi-ar fi facut placere vederea lui atarnat de un pom, avand ca sustinere o sfoara in noduri. Dar asta e opinia mea. Si imaginatia mea, capatand nuante macabre.
De multe ori am fost de parere ca nu poti intelege un sentiment decat atunci cand, la randul tau, l-ai trait. A fost valabil si cazul meu, cu alte persoane-slava Cerului- insa cred ca trezirea a fost bine venita (desi la momentul respectiv era ridicata la nivele apocaliptice). Si, intre noi fie vorba, e mai usor sa observi atunci cand nu esti tu cel cocotat pe norisorul care incepe sa se innegreasca si subtieze semnificabil .Nu sunt, nici pe departe, perfecta, si, atunci cand am considerat ca gresesc am recunoscut-o.(Da, stiu ca nu ma crezi)

Este o diferenta intre a fi ca restul de oameni care strica ceva si pleaca, si oamenii care se afla intr-un continuu du-te-vino, venind cu interes si plecand c-o temporara plictiseala si saturatie.

- De ce trebuie sa-l privesti atat de superficial?
-Daca as avea un banut pentru fiecare data in care mi s-a spus asta..
-Ai fi bogata, nu?
-Nu, as avea un banut.

(sper ca ideile scrise si crezutele asemanari de personaje sa nu fie luate la propriu. Este o idee pentru carte si doresc sa fie luata ca atare)