Plastic

Atunci cand esti copil nu poti intelege fascinatia oamenilor maturi pentru linistea naturii. Esti in cautarea zgomotelor si a culorilor aprinse. Ajungand adult, aburii orasului te ametesc, dandu-ti o stare de sictir combinata cu greata si parere de rau, si simti ca ai obosit pana la nesimtire. Zgomotele te asalteaza, impingandu-ti timpanele chiar si dupa ce crezi ca ai surzit pe jumatate. Nu mai auzi claxoanele, tipetele si scandalul din jurul tau. Esti orbit intruna de luminile puternice ale farurilor sau ale reclamelor la ‘n’ produse cocotate pe blocuri. Mergi pe strada absent, nepasator, avand doar destinatia drept scop. Aerul te apasa si te simti iritat atunci cand cineva se apropie prea mult de spatiul tau personal. Incet, incet, devii imun la aceasta atmosfera de plastic cu care te-ai inconjurat.

Cand eshti suprasaturat de atata plasticitate, nu poti trece cu vederea o padure din munti in care rezoneaza atatea nuante de verde. Te gandesti ca, odata, erai si tu asa. Rezonai in nuante, culori, cantece. Inca o faci, insa la o frecventa atat de joasa incat putini te mai aud.

Ma simt din ce in ce mai amortita, ca si cum sangele ar uita sa-mi mai curga prin venele din plastic. Simt cum ma sufoc, intr-o stransoare pe care nu o pot vedea.
Ma ofilesc.

Compromisul Perfect

M-am nascut si am crescut in apartamentul tipic bucurestean: mobila din placaj, vitrina de sufragerie cu geam, pereti strambi, usi simple, din placaj de asemenea, pe care, in timpul verii, lacul se strangea in cute si le impiedica inchiderea. Cu covoare mari, pe care parintii, in tinerete, le scoteau la spalat cu furtunul in spatele blocului vara. Cu geamuri duble prin care oricum trecea frigul. Si, de-a lungul timpului, am incercat sa mimam, cat mai ieftin posibil, comfortul.

Cand eram mica visam sa traiesc intr-o astfel de casa: spatioasa, in lumini calde, cu usi si mobila masiva, sculptata. Le vedeam ca pe niste mici castele, in care in mod cert m-as rataci pe o lumina mai difuza. M-am ratacit oricum la inceput. Cu dulapuri de bucatarie suspendate, solide, cu geamuri groase, care miros a nuci si scortisoara.

[...]

Am fost in parc. M-am dat in leagan, dupa atatia ani. Nu am uitat cum, dimpotriva. Mi-am amintit de clipele in care mergeam in parculetul de langa mine, de felul in care am invatat(tarziu) sa ma dau in leagan. Mi-am loat avant, cu ochii inchisi, pana cand am simtit miscarea si adierea usoara. Dar mereu mi-a fost frica sa ma dau, ca si cei mari, “pana la bara”. Am ras cateva clipe. Am visat. Compromisul perfect pentru 20 de ani.

[...]

Mi-am visat propria moarte. Din nou.

[...]

In linistea capelei priveam vitraliile multicolore care proiectau cioburi colorate pe podeaua de marmura. Ma uit in jur. Pereti incriptati. Pacate. Pedepse. Brusc, sentimentul pe care il credeam drept serenitate a fost spulberat de neliniste si durere. Am simtit gustul amar al blestemului abatut asupra mea si rosul cioburilor a devenit sangeriu, pe marmura alba si rece.

Mi-am vandut fericirea pentru un geam colorat care, la prima ploaie, si-a abandonat culorile, lasandu-le sa curga in nuante violente, intepatoare. Si, undeva departe, se auzea cazand un obiect metalic, ascutit.

Ploaie

In ultima mea seara aici s-a decis sa ploua. Cu tunete, fulgere si intuneric s-a naspustit asupra noptii un val de racoare al carui senzatii credeam ca am uitat-o de mult. Dar uite, acum, stau cu geamul larg deschis, privind cu ochi mari jocurile de lumina pe plafonul negru si simtind dulcea racoare navalind prin piele, in suflet. Aveam nevoie de asta. Asa cum aveam nevoie de plecare. O sa fie mica mea furtuna, mica mea racorire spirituala. Voi putea, in sfarsit, sa ma bucur, cateva zile, de o detasare de innabuseala incinsa care, de atata timp, si-a facut cuib in viata mea.
Sper ca, atunci cand ma intorc, sa pot respira din nou.

Apa

Ca urmare a ametelilor si starilor in principal influentate de caldura, am decis ieri sa fac o baie rece. Nu dus, dusul rece e la ordinea cotidianului in cazul meu. Nu am suportat apa pe deplin rece, putand sa ating numai cu varful piciorului suprafata apei. Dupa ce, ca sa sumarizez, ‘am dres-o’, am putut, tremurand, sa-mi fac loc in cada. Fara sa imi dau seama, gandul mi-a zburat, de la durerea crunta de cap, la Regina de Gheata a lui Alice Hoffman, la acele bai cu gheata. Apoi la faptul cum unii sfideaza moartea, vrand sau nu. La faptul ca nu e cinstit cum cineva se lupta pentru a trai iar altul, fara motive bazate, renunta la ea.
M-am gandit apoi la Ofelia, la faptul ca, daca nu ar suna asa de ciudat in limba romana, as putea sa-mi numesc (in cazul in care m-as razgandi in ceea ce priveste copii) fiica asa. M-am gandit apoi la cartea pe care vroiam sa o scriu acum un an, la 306, la apele care poarta culoarea innecului.

Reusesc, cu success, sa ma pierd in detalii, aproape in tot ceea ce fac.
Si asa, dezmeticindu-ma, mi-am dat seama ca incep sa arat ca o pruna uscata.

Bring me roses

Bring my pearls down by the river
To dress my neck in precious wear
The water’s cold, but a mere detail
Compared to what I had to bare

Bring my gloves, but in a hurry
Blue nails can brake so easily
Lace is such a lovely cover
And hide the things you should not see

Bring my poems, they were burried
Beneath our hidden willow tree
They musn’t be revealed to any
Before they are first known by thee

Bring black cherries, how I love them
No other taste, than bittersweet
Is what I choose to have, forever
On lips which will soon sink beneath

Bring me roses by the river
I used to love their scent, so sweet
Leave their thorns, for I need plenty
Around my heart, ‘till its last beat.

(07.09.2007)