The hollow sound of my heels resonated like an echo while I was walking along the deserted streets. It was an hour of dead silence, of emptiness. Of haunting.

Tall fences surrounded the area and a locked gate kept me from getting in. I could see toy houses, bright colours, covered by rust and decay. There was fog, all around. Thick, humid fog, spreading like smoke, all around my eyesight. Looked like hell releasing it’s steam. The midnight possession, searching for it’s victims.

Heavy drops of water keep falling from trees, occasionally hitting your head, sending icy shivers down your spine, like the mistakes you keep repeating, hoping that once just once lady Fate will smile upon you. Fate is no lady and her crooked smile doesn’t show anything good to come.

As your feet start to freeze you know there is no return and are too afraid of the dark to do anything: run, hide, look for someone that is looking for you, scream their name before darkness swallows you.

All in all, it looks like a nightmare. It smells like rust. It feels like death. And as your flesh starts to ache, you wonder, where the hell was that wrong turn you took?

“Morality plays on stages of sin..”

I’m on the bridge of a meltdown. Something is strongly pressing against my head, making me feel dizzy and weak. It’s insanity, pumping on the sides of my forehead. And an emptiness in my stomach, like a black hole, pulling my insides through me. A bitter taste floods my mouth. Like venom.

It’s funny how some things turn out to be after a while. After all you’ve been trying to do is make something better, you realize that all you’ve done is build yourself a more indulgent Hell. Metaphorically speaking.

Then I felt something warm on my lips, with a different flavour. Blood. I didn’t realize that all along I was biting them-until they broke. I gritted my teeth then pressed my lips hard against them.
“The flesh of fallen angels..”

In the end, it doesn’t matter how many times you’ve been broken, and on what levels. It all turns to ashes, eventually.
Noises crowd my mind, until I feel that all my thoughts are screaming loudly from pits. Mocking at me. Shadows, whispering my name. Like a demonic embrace, calling me from the Underworld.
“It was an easy mistake to make.”

“My eyes filled with water that no one can drink,
Despair made of laughter on my knees I sink
I hold in my hands what my life has forsaken
I keep in my heart what’s already been taken”
(Diary of dreams-Dead Letters)

Ma ustura ochii si sunt cuprinsa de o ameteala care nu isi are locu. Ma simt de parca nu as fi dormit, ci as fi trait intr-un vis ani la rand. Un vis urat, in care nu pot decat fugi, in care nu pot gasi un loc in care ma pot ascunde. Un vis cu sange si demoni. Un vis apasator si plin de angoasa. Un vis pe care chiar il traiesc, insa in viata reala.
Sunt prea obosita sa ma mai zbat, insa odata la ceva timp mai apare cate o licarire de speranta. Multe dispar intre timp, dar cele care raman fac ca toate straduintele sa nu-si piarda rostul.
Cine ma cunoaste, stie cat de importante sunt visele pentru mine. Cine ma cunoaste si mai bine, stie de cati ani astept concertul asta. Da, vin Diary of Dreams in Romania. Eu personal nu credeam ca am sa traiesc ziua aceasta, dar iata ca mai sunt si lucruri care te ajuta sa mergi mai departe. De dragul lor.

***Am ars poza gasita, dupa ce am rupt-o in bucati atat cat am putut. Materialul lucios era dur, trecandu-mi parca prin pielea degetelor de fiecare data cand incercam sa rup, atingandu-mi nervii de pe varfuri si apasandu-i dureros.
Flacarile se ridicau, alaturi de un miros amarui, unduind in culori puternice, calde. Suflu, lasand ramasitele sa cada pe podea. Cenusa imi acoperea degetele si amprentele mele inca se puteau vedea pe bucatelele de culoare, semi-arse, de pe jos. Pacat ca focul nu poate distruge chiar orice.
Si nu poate vindeca durerea care inca ma apasa pe nervii degetelor.***

Seara parea sa-si faca simtita prezenta, cat eu imi strabateam drumul agale, printre stradute. Frigul parea sa ma loveasca in crestetul capului, un frig nefiresc pentru acea ora. Simt ca, undeva in trecutul meu, am pierdut ceva, si nu doar odata.

Degeaba incerci sa repari o papusa de portelan, stricata, care, trecand prin mainile altora, si-a pierdut integritatea, capatand crapaturi care se adancesc oricum cu vremea, si care probabil ca nu se vor acoperi niciodata. Praful mi sa asezat pe piele. Ma simt rece, fara viata, si taieturile din suflet nu par a dori sa treaca. Cutiuta muzicala din mine a fost furata si stricata, apoi aruncata, si acum inima din piept suna a gol si e lacas pentru panze de paianjan.

Traumtanzerin are primele poze deja. Enjoy

Intr-o ora apropiata de inserare ma decid ca nu pot sta locului in casa data fiind lipsa netului(ilink sucks) si faptul ca, pur si simplu, nu vreau sa pierd intreg weekendul stand in casa. M-am saturat de astfel de zile.
Cu unghiile proaspat vopsite in rosu inchis shi parul prins cu o clama neagra, in forma de floare, ies pe usa si merg incotro ma duc pasii. Ma decid sa fac traseul Piata Muncii-Unirii pe jos, avand si speranta capatarii unei siluete mai dezirabile. Intunericul isi face rapid prezenta, acoperind frunzele aramii ale copacilor si chipurile oamenilor de pe strada. Oameni singuri sau oameni tzinadu-se de mana. Oameni rataciti sau oameni regasiti. Pe biciclete, role, ganditori sau veseli. Si eu, singura, printre ei.
Cateva statii, pe intunericul dat, pareau sa aminteasca de paduri bantuite, uitate de lume, nu de un bulevard care ar duce inspre Centrul Bucurestiului. Luminile galbene, pale, uita, din cand in cand sa mai strapunga intunericul, contopite si ele parca intr-o contemplare continua. Intunericul moare si renaste.
Apropiindu-ma de Unirii, luminile reclamelor incep sa-si faca aparitia, reflectandu-se in apa Dambovitei, unduind usor, intr-un ritm, si el, pierdut. Apa curge, imbinand culorile puternice reflectate.
“Like the story I heard
A lifetime ago
Where a girl (and this is funny)
Took her life
And what she doesn’t know
Is how long it takes for the water to rise
And the breath to stop fighting
And the cold to close her eyes“

Mi-e frig..

Ma intorc.
Pasii sunt grabiti, in ciuda cantecelor de Cohen sau Poets of the fall. Imi fac loc prinre grupuletele care si-au ales drept loc de plimbare acelasi traseu cu mine. Merg decisa, insa fara o directie anume. Inca am o anume frica de intuneric, de straini. Inca mai cred in monstri. Exista.
Luna e aproape plina, chipul ei privind catre oameni, catre muritori, zambind, etern.
Ajung la curba de la Alba Iulia.
Imi amintesc ca mai am de cautat cate ceva pentru tema la conta. Plus Codul Fiscal.
Trec pe la nepoatamea, care ma ia de mana sa ma duca sa-i desenez pisici si rate pe tablita ei magica. Ajung acasa, fac o baie fierbinte. Ma simt batrana. Atat de batrana..

Am inceput si un jurnal foto. Inca nu am postat nimic, dar l-am facut. Na

Am obosit. Fizic, psihic, din toate privintele posibile. Neputandu-mi gasi linistea in propia casa am cautat-o pe drumuri, in agitatie, oriunde. Si nici atunci nu m-am putut descatusa de o pereche de gheare, infipte adanc in carnea si sufletul meu, tragand fara resentimente. Cad, ma ridic, si-mi continui drumul incetosat atat cat pot. Asa cum am facut de atatia ani. Odihna nu exista, nu daca vrei sa-ti pastrezi integritatea mintala in lumea mea.

Si la un moment dat, simtisem un strop de pace-vazand pentru prima data in acea zi seninul cerului. Dar Noaptea si-a lasat,aducand, alaturi de intuneric, valul rece si vestile proaste. Atunci cand ceea ce reprezinta pentru tine cel mai pur si frumos lucru din viata se zdruncina subit, parca echilibrul nu mai poate fi real. A fost frumos. O sa fie si dupa, imi tot repet.

Sa ma vait? Is satula de vaicareli. Ale mele si ale celor din jur. Si-n plus, o fac degeaba. Nu ma ridica nimeni sa ma puna pe drumul cel bun, oricat de frumos ash clipoci din gene.

(Si mi se pare scarbos sa nu iti poti lasa geanta in sala de curs, alaturi de alti colegi, deoarece risti sa dispara)

Fara sa vreau, ma trezesc aruncata in stari atat de apasatoare incat simt cum, incet-incet, ma indepartez de lumea reala. Ma instrainez de oameni, de simtzire, ma retrag intr-un coltisor inghetat al mintii mele, incercand sa imi pastrez integritatea(?!) mintala.

Am simtit fericirea, acum mult timp. O portie mica din elixirul dulce, si atat. Acum simt un gust amar, si nu pot face nimic, decat sa merg inainte-cum imi zicea cineva, ‘cu capul sus’.
O fi numai toamna de vina, sau poate iar ma simt inconjurata de prea multe lucruri care ma adancesc si mai tare in aceste stari de tristete melancolii.

Cumva, parca, istoria se repeta. Insa intamplarile deja ating proportii mult mai mari.

“You win a while, and then it’s done –
Your little winning streak.
And summoned now to deal
With your invincible defeat,
You live your life as if it’s real“

Imi ocup timpul, in incercarea de a uita, macar periodic. Nu poti spune ca nu incerc sa fac ceva, nu? Si, la urma urmei, de ce ar conta acel gol imens pe care-l simt, atata timp cat inca pot continua?

Este oarecum ironic cum, de-a lungul zilelor, lunilor, poate sa nu ti se intample nimic deosebit in viata. Nimic destul de dureros sau incantator pentru a te misca. Si se poate ca, intr-o anume zi, sa le patesti pe toate pana in ora 12, dupa amiaza.

De mica am acordat o importanta viselor avute intr-o seara. Desi multi considera astfel de idei drept lipsite de sens, am avut motivele mele pentru care am tinut cont de unele aspecte din vis.
Am visat urat. Monstrii infricosator, morti vii, sange. Dimineata, desi parea linistita, nu a putut fi astfel nici macar pana sa apuc sa imi termin cafeaua. Trezita devreme din considerente obiective, am asistat la un soc puternic, care a reusit sa imi aminteasca in ce lume putem trai. Ce persoane traiesc in jurul nostru, noi lasandu-i de multe ori sa se apropie, nestiind ce zace in mintea lor. In sufletul corupt. Monstrii sunt reali, nu inventii ale copilariei. Traiesc printre noi si au chipuri de oameni. Mi-e teribil de scarba.

Am plecat tremurand(unele lucruri inca ma afecteaza, poate chiar mai puternic decat pe altii) spre prima destinatie din acea zi. Nu a durat o ora si deja, ajunsa acolo, ma aflat intr-un alt univers. Am avut ocazia sa-mi amintesc de perioade atat de frumoase din viata mea, in care marea mea grija era sa nu-mi patez bluzita alba brodata cu vopsele tempera.
Am observat ca ma pot face mai mult decat placuta in fata unor persoane, fara sa trebuiasca sa par mai comunicativa/stapana pe situatie/superioara. Fara sa ma straduiesc. Da, inca mai exista oameni care, fara sa te cunoasca inca, te coplesesc cu o caldura care, de multe ori, te lasa fara cuvinte.

Ce dezechilibru zguduitor e in lumea asta.

Am inceput Stone of Tears. Citesc de parca as fi grabita de cineva. Stiu ca, odata cu inceperea facultatii, sansele tangelor mele cu literatura vor scadea drastic.

Angoasa. Tristete. In termeni generali, multi o numesc melancolie de toamna. Frigul iti trece prin haine, te cutremura, facandu-te sa te infiori de parca l-ai simti pentru prima data in viata. Cer plumburiu, oras spalacit, totul rezonand in atatea nuante de gri incat pare a se congomera intr-o singura existenta. Eu personal, am ajuns sa fiu satula de cam tot. Nu ma mai pot bucura, nici macar daca imi doresc. Am ajuns la fel de gri ca totul din jurul meu. Am vagi resimtiri de scarba.
Realizezi, la un moment dat, ca acel lucru ce te tine inca pe picioare este darul de a uita. Ce s-ar face oamenii daca nu ar exista uitarea? Cata durere ar putea suporta, la un loc? Uitand te eliberezi, iti faci loc in suflet pentru viitor, pentru urmatoarele bucurii sau suparari, peste care fiecare om ajunge sa treaca.
Insa mai sunt cativa blestemati cu neputinta uitarii. Aceia sunt, in mare parte, sortiti esecului, prin simplul fapt ca nu pot face ceva ce este omenesc: sa uite.
Blah.

Terminat si placut Wizard’s First Rule. Astept Legend of the Seeker. Macar lumea din fantezie sa fie frumoasa, nu?

No shadows, no reflections..

Totul imi suna sec.
Capul ma doare infiorator de tare, si, ma intreb, ce naiba caut treaza la 9 dimineata? Patul scartaie lung cand incerc sa ma dau jos, intensificand apasarea pe care o simteam deja pe tample.

Am o perioada depresiva nashpa.

Ar trebui sa simt caldura. In schimb, am nervii incordati intr-o continua amorteala si simt cum, in vene, in loc de sange, imi curg cioburi de gheata. Incerc sa indepartez orice urma de apropiere cu lumea din jur si ma izolez, pentru cateva clipe, departe de tot si departe de mine. Un fior rece imi strabate tot corpul si ma ingroapa intr-un somn inghetat.

Paseam absenta pe trotuarul incins, iar sunetul gol al tocurilor mele lovind asfaltul rezona in mintea mea din ce in ce mai pierdut. Luminile orasului ardeau in noapte, farurile strapungeau intunericul in nuante violente. Ma alaturam umbrelor, ascunzandu-ma in urma lor, privind in jur, spre demonii noptii. Oboseala parea si mai greu de suportat pe caldura sufocanta, aproape ireala pentru acele ore tarzii.

Oamenii sunt un amalgam incandescent de atuuri si defecte. Intr-o continua schimbare. Intr-un ritm imposibil de urmarit.

Totul imi suna sec.

This is where it starts, this is where it will end

“Everything was subjective. There were only personal apocalypses. Nothing is a cliché when it’s happening to you. “(Max Payne 1)

-Nu ai cum sa intelegi. Nu-l cunosti.

Ah, fraza magica! De cate ori am avut ocazia sa o aud si sa o rostesc la randul meu, crezand-o la inceput cu o tarie ridicata la nivelul sfinteniei, care, apoi, a inceput sa-si piarda din aura divina. Cate persoane pot fi date peste cap prin doua afimatii. Cat te poti da peste cap pe tine insuti, crezand-o.
Restul cuvintelor oarecum mi-au trecut prin urechi, fara sa le aud insa. Nu puteam decat sa ma aud pe mine insumi, intr-un continuu monolog, cu nuanta de elogiu.
Ridic o spranceana in semn de intelegere oarecum dubitativa. Muschii incordati raman cateva secunde nemiscati, apoi cu un oftat nesesizabil revin la starea initiala. Stiu, foarte bine. De la un punct chiar inteleg. Intr-un mod foarte bizar obscur. Insa nu vroiam sa las de la mine. Individul respectiv, trebuie sa recunosc, imi provoca o greata inconmesurabila si mi-ar fi facut placere vederea lui atarnat de un pom, avand ca sustinere o sfoara in noduri. Dar asta e opinia mea. Si imaginatia mea, capatand nuante macabre.
De multe ori am fost de parere ca nu poti intelege un sentiment decat atunci cand, la randul tau, l-ai trait. A fost valabil si cazul meu, cu alte persoane-slava Cerului- insa cred ca trezirea a fost bine venita (desi la momentul respectiv era ridicata la nivele apocaliptice). Si, intre noi fie vorba, e mai usor sa observi atunci cand nu esti tu cel cocotat pe norisorul care incepe sa se innegreasca si subtieze semnificabil .Nu sunt, nici pe departe, perfecta, si, atunci cand am considerat ca gresesc am recunoscut-o.(Da, stiu ca nu ma crezi)

Este o diferenta intre a fi ca restul de oameni care strica ceva si pleaca, si oamenii care se afla intr-un continuu du-te-vino, venind cu interes si plecand c-o temporara plictiseala si saturatie.

- De ce trebuie sa-l privesti atat de superficial?
-Daca as avea un banut pentru fiecare data in care mi s-a spus asta..
-Ai fi bogata, nu?
-Nu, as avea un banut.

(sper ca ideile scrise si crezutele asemanari de personaje sa nu fie luate la propriu. Este o idee pentru carte si doresc sa fie luata ca atare)