N-am mai scris de-o carca de timp. Mi-a fost dor sa vad interfata blogului si sa imi vars gandurile in mod digital. But hey, I’m here now.

Ca sa stiti: nu am fost o needucata in absenta mea, nici nu am patit vre-o gravitate dupa anteriorul post. Pur si simplu, nu am avut timp. De ce? Pentru ca nu e usor sa fii plecat in medie juma de zi de acasa( sa nu mentionez sentimentul avut cand vin si plec pe..intuneric). Practic, ultimele saptamani am trait intr-o continua atemporalitate si realizez faptul ca daca nu imi schimb(cumva) programul de somn as putea claca in cel mai elegant stil. Dar am avut mai rele si am gasit solutii, asta e parfum.

Si in dimineata asta m-am trezit(in sfarsit!) mai odihnita dupa aproximativ 12 ore de somn. Si iarasi ma aflu intr-o dificultate in organizarea timpului, cum ca a mea camera este un dezastru total, asemeni si cursurile, asemeni si multe altele. Si numai ziua de sambata la dispozitie pentru a ma organiza, pentru ca, da, demult nu mai am program de om normal. Si ceea ce ma seaca deranjeaza intriga este faptul ca sunt multe persoane in jur care nu pot percepe acest fel de sentiment, care ei au timp de toti si pentru toate(am scris intentionat asa, pentru eventualii carcotasi). Si faptul ca atunci cand zic ca nu port o carte dupa mine din plictiseala ci din lipsa timpului de lectura, sunt privita ciudat. Dar voi nu puteti ridica spranceana ca mine, ha!

Sa va povestesc cateva chestii? Aveti de ales? Nu

In primul rand, am ramas acu vreo luna fara pantofiorii mei preferati: talpa joasa, negri, piele intoarsa si c-o floricica. Gotic gen, nu balerini comunali de pitzi care umplu vitrinele magazinelor. Si eram amorezata in stil mare de ei, mai ales pentru faptul ca puteam umbla o zi intreaga fara probleme. Ei bine, fiind negri, mai prindeau praf. Stiti doar. Si, ca o maniaca a curateniei ce ma aflu, int-o dimineata am decis sa-i mai scap de greutatea prafului cu o carpa si unpic de apa.

Concluzia? As putea sa scriu o carte cu titlul “Desculta in bucuresti”, unde povestea principala se axeaza asupra unei panselute gotico-hippio-victoriana in aventura ei din Piata Romana pana in Piata Unirii(atunci cand pot, aleg clar mersul pe jos-oriunde numai sa fie mai putini oameni.) Stiati ca pielea intoarsa se lasa dupa ce este expusa la umezeala? Eu da, dar nu-mi imaginam in asemenea proportii. Initial ma aflam in situatia de a cobori treptele minunatului ASE, ceea ce a declansat instant un scenariu gen Cenusareasa. Numai ca in cazul meu nu venea niciun printz dupa mine, si, un plus, riscam sa pic in bot. Am zis ca e de la oboseala, si eram oricum prea concentrata la faptul ca in juma de ceas trebuia sa fiu la Unirii, sa ma vad cu S.

Sunt o fire curioasa, si probabil ca asta nu e de ajuns, dar si conditia mea, sa-i zicem, feminina, ma mai atrage uneori catre vitrine. Dar eu, spre deosebire de multe alte exemple, dupa cel mult 5 secunde, realizez ca totusi ocup un loc in spatiu si, implicit, risc sa stau in drumul cuiva. Sa mentionez ca sunt unele persoane care nu tin cont de acest mic detaliu?Neaaa. Deci, era sa mai raman o data fara incaltari.

In cazul in care nu am repetat-o de suficiente dati, o mai zic: urasc aglomeratiile. Mai mult decat aglomeratiile urasc aglorematiile sub pamant. Mai mult de atat, aglomeratiile sub pamant unde se mai si lucreaza( de mai bine de juma de an?!). Pasajul TNB-Universitate arata deplorabil. Oribil. Si gresia aia e a dracu de alunecoasa. O doza suficienta de graba si neatentie si risti sa te trezesti patinand. Apoi pe jos, in pozitzia de sezut(preferabil). Nu, nu am cazut, insa riscam, coborand treptele, sa-mi trasnform unul dintre pantofi intr-o proiectila cu destinatie nedeterminata. Si apoi sa alerg dupa el cine stie pe unde. Si ma chinuiam sa nu patinez.

Am trecut si pe la merceria mea preferata, unde vanzatoarea deja ma stie ca vreau juma de metru de panglica de cate o culoare, unde vad nasturi frumosi si colorati, unde creca as fi in stare sa petrec o zi doar ca sa vad ce pot crea din tot felul de nimicuri.

Apoi povestea se apropie de sfarsit. Happy endul e ca si S. are pantofiori ca ai mei. Da macar ea nu a riscat sa-i piarda pana acum. Nicidecum de 3 ori intr-o zi.

***

Moving on. Nu stiu daca a scris/elbaorat cineva vreodata o carte incluzand cateva reguli de baza ale studentiei, si, in cazul in care a facut-o nu stiu daca a precizat un element important de care m-am lovit de suficiente dati.

Sa presupunem ca maine ai (cel putin) un test cu o dificultate deosebita. Incercand(repet, incercand) sa pari(repet, sa pari) student silitor si interesat de viata ta universitara(?!) mai ai tendinta sa cumperi manualul. Mare greseala. In cazul in care chiar o faci, realizezi ca, in mod concret, informatia care te intereseaza, incepe undeva dupa capitolul 4-5. Apoi inca un capitol pauza. Si tot asa.

Si am observat dificultatea de a separa genul, sa-i zicem, stiintifico-tehnologic de beletristic(ja, e greu, tresa dai bacul pentru a avea asemenea capacitati)Cartea de programare e carte de programare frate. Nu-mi scrie povesti nemuritoare despre initierea inventatorului acestui preaminunat subiect. Nu ma intereseaza, in special pentru faptul ca omul respectiv e responsabil pentru o eventuala restanta.

Cand trebuie sa te apuci de invatat de la 0 la o materie in mod cert te foiesti cel putin 2 ore inainte de a te apuca. Iti faci curaj. Mai ales daca te iti dai seama ca mai sunt sub 12 ore pana la test, si mai vrei sa si dormi. Concluzia? Cafea, cafea, cafea, guma de mestecat(tic nervos), cafea , cafea, etc.

***

Multi dintre noi ne-am trezit in diferite momente ale vietii realizand ca nu stim cum sa reactionam date fiind unele situatii/conditii. Nu avem pregatirea, nici asteptarea necesara, si prin urmare o eventuala reactie este greu de ales. Mai ales sub conditia de stres. Zilele trecute ma aflam intr-o astfel de situatie. Avand in perimentul meu un copil, sa-i zicem, cu probleme de comunicare si dezvoltare psihica(pe care eu initial nu le cunosteam), nu am stiut ce sa fac atunci cand acesta a intrat in posesia unui obiect de maxima importanta, care imi apartinea, apoi a vrut sa paraseasca zona cu acesta. La cuvinte nu mi raspundea, la alte obiecte in afara aceluia nici atat, si imi era teama sa incerc in alt mod sa imi recuperez obiectul de care eram temporal deposedata. Nu-l puteam lua cu forta, nu stiam cum ar putea reactiona o astfel de persoana. Nu-i puteam vorbi-si oricum nu manifesta niciun fel de interes pentru persoana mea. Ce era de facut?

Invatam, ne batem capul cu tot felul de inutilitati, neaplicabile in viata reala, insa nu suntem educati in a ne comporta/reactiona asa cum trebuie in anumite situatii. Nici macar nu avem parte de o instruire de prim ajutor. Din punct de vedere practic si aplicativ, iarasi, sistemul nostru are un real handicap.

Problema expusa a fost rezolvata, cu ajutor. Insa asta nu spune nimic, in scenariul mare.

Deci scuzati ghiveciul, dar erau multe de povestit

“My eyes filled with water that no one can drink,
Despair made of laughter on my knees I sink
I hold in my hands what my life has forsaken
I keep in my heart what’s already been taken”
(Diary of dreams-Dead Letters)

Ma ustura ochii si sunt cuprinsa de o ameteala care nu isi are locu. Ma simt de parca nu as fi dormit, ci as fi trait intr-un vis ani la rand. Un vis urat, in care nu pot decat fugi, in care nu pot gasi un loc in care ma pot ascunde. Un vis cu sange si demoni. Un vis apasator si plin de angoasa. Un vis pe care chiar il traiesc, insa in viata reala.
Sunt prea obosita sa ma mai zbat, insa odata la ceva timp mai apare cate o licarire de speranta. Multe dispar intre timp, dar cele care raman fac ca toate straduintele sa nu-si piarda rostul.
Cine ma cunoaste, stie cat de importante sunt visele pentru mine. Cine ma cunoaste si mai bine, stie de cati ani astept concertul asta. Da, vin Diary of Dreams in Romania. Eu personal nu credeam ca am sa traiesc ziua aceasta, dar iata ca mai sunt si lucruri care te ajuta sa mergi mai departe. De dragul lor.

***Am ars poza gasita, dupa ce am rupt-o in bucati atat cat am putut. Materialul lucios era dur, trecandu-mi parca prin pielea degetelor de fiecare data cand incercam sa rup, atingandu-mi nervii de pe varfuri si apasandu-i dureros.
Flacarile se ridicau, alaturi de un miros amarui, unduind in culori puternice, calde. Suflu, lasand ramasitele sa cada pe podea. Cenusa imi acoperea degetele si amprentele mele inca se puteau vedea pe bucatelele de culoare, semi-arse, de pe jos. Pacat ca focul nu poate distruge chiar orice.
Si nu poate vindeca durerea care inca ma apasa pe nervii degetelor.***

Seara parea sa-si faca simtita prezenta, cat eu imi strabateam drumul agale, printre stradute. Frigul parea sa ma loveasca in crestetul capului, un frig nefiresc pentru acea ora. Simt ca, undeva in trecutul meu, am pierdut ceva, si nu doar odata.

Degeaba incerci sa repari o papusa de portelan, stricata, care, trecand prin mainile altora, si-a pierdut integritatea, capatand crapaturi care se adancesc oricum cu vremea, si care probabil ca nu se vor acoperi niciodata. Praful mi sa asezat pe piele. Ma simt rece, fara viata, si taieturile din suflet nu par a dori sa treaca. Cutiuta muzicala din mine a fost furata si stricata, apoi aruncata, si acum inima din piept suna a gol si e lacas pentru panze de paianjan.

Traumtanzerin are primele poze deja. Enjoy

Mi-am inceput saptamana cu o dispozitie numita de catre mine, in mod sugestiv, menschfeind. Fara sa pun la socoteala incarcatura negativa emotionala avuta chiar si in weekend, am vrut sa incep, totusi, cu bine saptamana. Ei bine, nu am putut.

Metroul este ceva odios, in opinia mea. Aerul vesnit inchis si imbulzeala inutila sunt cateva dintre motivele pentru care, daca as avea timpul la dispozitzie, as alege mersul pe jos.
Oamenii sunt grabiti. Suficient de grabiti, incat te imping cu o bruschete nonsalanta(pentru a nu pierde metroul) insa isi fac timp pentru a se intinde catre gramada de exemplare gratuite din ‘Ring’. In cazul in care, din greseala au fost luate doua, surplusul este aruncat, cu aceeasi nonsalanta, pe jos.
Sau duduia din spatele meu care nu conteneste imi a-mi lovi spatele genunchiului cu sarsanaua doldora. (Am avut inspiratia in a nu comenta, realizand dupa ca de fapt de angrenam in cercuri comune de cunostiinte, si astfel remarca pe care o aveam pregatita nu ar fi fost cea mai inspirata.)
Dimineata, ora 8:30. Metroul care trebuia sa ma lase la Dristor 2 intarzie 15 minute. In statie nu se poate respira, daramite arunca un ac in multime. Cand incerc sa intru in mult asteptatul tren, oamenii se ingresuie la usi, refuzand sa se urneasca in alta parte, desi urmatoarea statie e capatul, si, in mod logic, au la dispozitie circa 10 minute pentru a se da jos.
Iesind de la metrou vad in stanga un cos de gunoi care a depasit stadiul de ‘plin’ de doua sezoane, dupa aparente. Pliante rosii, facand reclame inutile-bieninteles, decoreaza jumatatea din holul iesirii, oamenii neputand astepta pana la alt cos pentru a se debarasa de incarcatura rosie din celuloza. Dar ei au constiinta impacata, crezand ca si-au respectat simtul(?!) civil.

Si totusi zambesc gandindu-ma la pisoiul negru pe care l-am vazut cand am iesit din scara, cum topaia desupra baltoacelor ramase pe strazi. Uitasem si de bombanelile mamei cu privire la grosimea hainelor alese pentru acea zi.

‘I remember a day.. ‘

and we keep driving into the night”

Oboseala fizica incepe sa-si faca simtita prezenta.
Mai intai, azi am confundat o persoana cu o alta, care se intampla sa imi fie cunostiinta. Partea nasoala se putea intampla daca, faceam gluma intentionata, nu as fi ajuns prea intreaga acasa. Nu stiu cati barbati de 2 m inaltime ar reactiona pozitiv la remarca: “C. m-a rugat sa-ti transmit ca arati gay in tricoul ala”. Daca faceam gluma persoanei potrivite, imi iesea o carte. Daca o faceam, ca in cazul de fata, unei alteia, as fi putut castiga un ochi vanat.
Si, apoi, cu intentia de a arunca sticla de apa la cos, era sa procedez astfel cu telefonul mobil.

Mi-am amintit de scoala generala. Mai precis, de clasa a opta. O intamplarea anume si-a readus umbra peste ochii mei. Se intamplase(deh, varsta) sa-mi placa de un baiat de la clasa alaturata. Cu zambetul pe buze a venit la mine o colega, sa-i zicem M, spunadu-mi ca si el ma place. Eu nu imi reveneam din uimirea ca am fost observata, insa am putut sa intreb sub ce apelativ ma stie. Am primit ca raspuns: “Ioana cu ochii albastri”. Eram intr-o fericire de nedescris, si-mi tot repetam sintagma in minte, pana cand am aflat, de la o colega mai apropiata si cu picioarele pe pamant, ca M, impreuna cu alte prietene, intentiona in a face proasta gluma de a-i spune baiatului care era felul in care il priveam, si apoi sa ii propuna sa isi bata joc de acest lucru. Fapt descoperit la timp. Nu stiam care lucru ma daramase mai tare la momentul respectiv. Mi-am dat seama ca imaginatia mea o ia, inutil, in directii incontrolabile.
Apoi, am realizat ca nu a existat niciodata ” Ioana cu ochi albastri”. Si nici nu va exista vreodata.

Fara sa vreau, ma trezesc aruncata in stari atat de apasatoare incat simt cum, incet-incet, ma indepartez de lumea reala. Ma instrainez de oameni, de simtzire, ma retrag intr-un coltisor inghetat al mintii mele, incercand sa imi pastrez integritatea(?!) mintala.

Am simtit fericirea, acum mult timp. O portie mica din elixirul dulce, si atat. Acum simt un gust amar, si nu pot face nimic, decat sa merg inainte-cum imi zicea cineva, ‘cu capul sus’.
O fi numai toamna de vina, sau poate iar ma simt inconjurata de prea multe lucruri care ma adancesc si mai tare in aceste stari de tristete melancolii.

Cumva, parca, istoria se repeta. Insa intamplarile deja ating proportii mult mai mari.

“You win a while, and then it’s done –
Your little winning streak.
And summoned now to deal
With your invincible defeat,
You live your life as if it’s real“

Imi ocup timpul, in incercarea de a uita, macar periodic. Nu poti spune ca nu incerc sa fac ceva, nu? Si, la urma urmei, de ce ar conta acel gol imens pe care-l simt, atata timp cat inca pot continua?

Este oarecum ironic cum, de-a lungul zilelor, lunilor, poate sa nu ti se intample nimic deosebit in viata. Nimic destul de dureros sau incantator pentru a te misca. Si se poate ca, intr-o anume zi, sa le patesti pe toate pana in ora 12, dupa amiaza.

De mica am acordat o importanta viselor avute intr-o seara. Desi multi considera astfel de idei drept lipsite de sens, am avut motivele mele pentru care am tinut cont de unele aspecte din vis.
Am visat urat. Monstrii infricosator, morti vii, sange. Dimineata, desi parea linistita, nu a putut fi astfel nici macar pana sa apuc sa imi termin cafeaua. Trezita devreme din considerente obiective, am asistat la un soc puternic, care a reusit sa imi aminteasca in ce lume putem trai. Ce persoane traiesc in jurul nostru, noi lasandu-i de multe ori sa se apropie, nestiind ce zace in mintea lor. In sufletul corupt. Monstrii sunt reali, nu inventii ale copilariei. Traiesc printre noi si au chipuri de oameni. Mi-e teribil de scarba.

Am plecat tremurand(unele lucruri inca ma afecteaza, poate chiar mai puternic decat pe altii) spre prima destinatie din acea zi. Nu a durat o ora si deja, ajunsa acolo, ma aflat intr-un alt univers. Am avut ocazia sa-mi amintesc de perioade atat de frumoase din viata mea, in care marea mea grija era sa nu-mi patez bluzita alba brodata cu vopsele tempera.
Am observat ca ma pot face mai mult decat placuta in fata unor persoane, fara sa trebuiasca sa par mai comunicativa/stapana pe situatie/superioara. Fara sa ma straduiesc. Da, inca mai exista oameni care, fara sa te cunoasca inca, te coplesesc cu o caldura care, de multe ori, te lasa fara cuvinte.

Ce dezechilibru zguduitor e in lumea asta.

Am inceput Stone of Tears. Citesc de parca as fi grabita de cineva. Stiu ca, odata cu inceperea facultatii, sansele tangelor mele cu literatura vor scadea drastic.

No shadows, no reflections..

Totul imi suna sec.
Capul ma doare infiorator de tare, si, ma intreb, ce naiba caut treaza la 9 dimineata? Patul scartaie lung cand incerc sa ma dau jos, intensificand apasarea pe care o simteam deja pe tample.

Am o perioada depresiva nashpa.

Ar trebui sa simt caldura. In schimb, am nervii incordati intr-o continua amorteala si simt cum, in vene, in loc de sange, imi curg cioburi de gheata. Incerc sa indepartez orice urma de apropiere cu lumea din jur si ma izolez, pentru cateva clipe, departe de tot si departe de mine. Un fior rece imi strabate tot corpul si ma ingroapa intr-un somn inghetat.

Paseam absenta pe trotuarul incins, iar sunetul gol al tocurilor mele lovind asfaltul rezona in mintea mea din ce in ce mai pierdut. Luminile orasului ardeau in noapte, farurile strapungeau intunericul in nuante violente. Ma alaturam umbrelor, ascunzandu-ma in urma lor, privind in jur, spre demonii noptii. Oboseala parea si mai greu de suportat pe caldura sufocanta, aproape ireala pentru acele ore tarzii.

Oamenii sunt un amalgam incandescent de atuuri si defecte. Intr-o continua schimbare. Intr-un ritm imposibil de urmarit.

Totul imi suna sec.

This is where it starts, this is where it will end

“Everything was subjective. There were only personal apocalypses. Nothing is a cliché when it’s happening to you. “(Max Payne 1)

Zilele trecute ma aflam in pozitia de a ma pregati pentru un eveniment ‘rocaresc’. Eu care, de o gramada de timp nu am mai avut ocazia/dispozitzia/situatzia financiara pentru a participa la astfel de. Intr-o doara si fara motiv am avut impulsul de a-mi vopsi unghiile negre. Dupa ce am reusit sa aduc continutul sticlutei din solid in lichid am purces in arta vopsirii. Insa mare mi-a fost mirarea de schimbarea pe care o suferisera mainile mele. Inainte abia apucam sa-mi vad culoarea adevarata a unghiilor din cauza ojelor multicolore aplicate, si dulapurile(in care erau tinute ascunse) adaposteau zeci de sticlute. Si mare era tragedia in familie cand ma afisam cu ungiile tuciurii. De ceva timp(ani) m-am dezobisnuit de alta culoare decat cea naturala, si uneori mi-e incomod sa port altceva in afara de lac transparent( ma refer la unghii, perverts).

Acelea erau zilele, anii din mijlocul liceului, in care nu-mi lipsea niciodata oja colorata/ neagra si creionul de ochi, negru, aplicat in cantitati sa zicem depasite. Nici bretonul arta proprie care ma facea mai degraba sa arat ca o capritza. Acelea erau vremurile in care nu-mi lasam cartea preferata din mana nici in timpul orelor. In special cele de matematica. Cand ma plictiseam sau nu mai intelegeam subiectul discutat in clasa(des) ori desenam diverse pe caiet(si schimbam foaia la venirea profei) ori citeam de zor. Si de toate. Si desi Eliade a fost marea mea iubire din anii de liceu, alta era cartea care putea sa-mi pericliteze media la purtare-si relatia cu parintii, care trebuiau sa o recupereze de la directoare. ‘Incest’-ul lui Anais Nin a fost pe cale sa imi aduca diverse conseciinte nefaste daca nu era pitita(cartea, nu incestul) sub scaun la momentul potrivit(In banca am fost cautata, si in banca virgula colegului). In afara faptului ca nu era permisa alta activitate in timpul shanume al orei, inclusiv lectura cu nuante erotice(nu sariti!), era si o zi mai putin permisiva datorita starii de spirit a profesoarei. Si dupa un an jumate am luat 9 la bac la mate, apoi la facultate am trecut primul si singurul examen la aceasta materie. Deci atentia era ceva subiectiv.

Cat despre eroina jocului Tomb Raider, pot spune urmatoarele. Dupa indelungi lupte cu sistemul(calculatorului), am reusit, spre imensa marea mea mirare sa fac sa mearga ultimul TR lansat-Anniversary(pentru necunoscatori, este un omagiu adus primului Tomb Raider, de acum mai bine de zece ani, de cand preferata noastra era patratzoasa si teapana).

Urmarind, relativ(mici modificari, ici-colo, insa detaliile importante erau la locul lor) exact povestea primului joc(pe care in tinerete l-am frecventat pe un Pentium 1 cu hdd de 1 giga) am putut observa atat plusuri cat si minusuri, mai ales date fiind resursele mele hardware(deci no umbre, no reflexii, no detalii de profunzime pentru ca ea sa nu se miste ca in Matrix). In primul rand, avem o Lara mai feminina de data asta, construita mai ‘bouncy’, rotund, machiata desigur, si care din cand in cand se aranjeaza. Ce sa mai, sa o tot plimbi. Pe de alta parte, facand-o sa arate mai ‘a femeie’ au reusit sa o faca sa se miste mai ‘a femeie’. Sariturile mai scurte, limitarile-aparente- mai mari. Nu ma refer la tipurile de miscari, sunt, slava domnului, cat te tin tastele. De asemenea gravitatia a inceput sa lucreze ca in lumea reala. (Deci, pur si simplu, nu mai face ce facea, casa zic pe scurt.) Si ca am ajuns la taste. Eidos au facut tot posibilul, inca dinainte cu cateva TR, sa o faca mai ‘console friendly’(si asemnatoare cu Prince of Persia). Insa asta s-a concretizat in altceva- a devenit mult mai putin ‘keyboard friendly’. Utilizatorul comun-si majoritar- de tastatura clasica se afla in pozitia frustranta de a se intinde cu ambele maini pe intreaga tastatura pentru a o face sa sara asha cum este necesar pentru a trece nivelul. Deci câh. Si, da, mi-am modificat pe cat posibil tastele pentru a le avea mai la indemana. Dar Doamne, cu ce am gresit atata? Pentru un jucator obisnuit cu TR vechi este un chin. Dar arata mai frumos. Eu in principiu jucam pentru poveste nu forme, dar eu sunt fata.

In alta ordine de idei, tre sa apara Max Payne in doua luni :X Desi am o vaga presimtire ca ma va dezamagi, date fiind jocurile, sunt inca entuziasta in asteptarea filmului. Imi pare rau ca Chianu n-a fost ales pentru rolul principal, avea deja doua antecedente de rol de barbat in parpalac negru. Dar ce va fi va fi. Astept.

Probabil toti ne-am obishnuit cu ideea ca oamenii vin shi pleaca din viata noastra. Ca se poate ca unii(foarte putini) sa ramana din diverse considerente, favorabile sau nu(aici variind de la compatibilitate la dependenta), ca altzii ne parasesc( spre alte prietenii sau spre alte lumi). Inca de mici ajungem sa facem cunoshtiintza cu astfel de evenimente, insa la alt nivel.
Insa care este reactzia pe care trebuie sa o avem atunci cand cineva, dupa o perioada mai lunga de timp, se intoarce in viata noastra? Motivul/intamplarea nu este clar inteleasa si ajungi sa te arunci intr-un cerc de problematici pe care nu ti-l poti explica. Si ajungi sa te intrebi daca nu cumva risti sa treci din nou prin acea ruptura.

Imi amintesc, acum mult timp, de o zi urata, gri, si innorata de ianuarie. Zapada nu era, insa frigul, intunericul si durerea acaparasera totul in cale. In acea zi aveau sa ma paraseasca doua persoane la care eu tineam enorm. Una dintre ele ma crescuse si ghidase pana atunci, imi suportase mai multe decat este omeneste posibil, si atunci avea mainile reci si ochii nemiscati. A doua persuana era o fata mai mica cu un an decat mine, Cristina, care avea sa se mute de tot din localitate. Prietenia noastra-mi-am dat seama tarziu- a fost mai mult bazata pe chemarile ei acasa la mine si impartitul jucariilor mele. Avea parul ca de morcov, pistrui si tunsoare castron. Cand se supara pleca de la mine fara sa zica ‘la revedere’. Cristinei, inainte de plecare i-am oferit, fara a primi nimic in schimb, un titirez cioplit din os primit de la bunica mea. Bunicii mele, lacrimi si regrete.
Nici una nu s-a intors la mine.
Ce regret ca am facut si as fi putut sa nu fac? Multe. Printre care sa dau acel titirez, de care mi-am amintit zilele astea, cand faceam curatenie.