Pentru a “n”-a oara saptamana asta imi plimb privirea de la calendar la geam. Shi invers. Nu-mi amintesc sa fi avut un decembrie atat de .. calduros(?) pana acum. Oricum, e bine, macar nu a trebuit sa-mi scot parpalacul de scandal la inaintare.

Si, in sfarsit, ma pot lauda ca petrec un weekend mai linistit. Sau ca il petrec, pur si simplu. Date fiind evenimentele din viata mea, nu am mai facut asta de cam 2 luni. 2 luni in panamea.

Atunci cand esti student sau muncesti weekendul capata o valoare destul de importanta in viata ta. Il astepti, te gandesti la el, ti-l doresti. Dar sunt unele cazuri(putine, dar sunt) in care esti student(shi la o facultate nu tocmai usoara, intre noi fie vorba) dar te-a mancat si-n diverse sa-ti gasesti un job. Si atunci brusc, sfarsitul de saptamana capata o dubla valoare. Sa mai zic ce valente poate atinge atunci cand nu te poti bucura de el pe-o perioada mai indelungata? Nu mai zic, sunteti copii mari, va imaginati voi.

Proiectele sunt printre cele mai meschine inventii ale sistemului de invatamant. Nu vorbesc de cele posibile oamenilor normali. Vorbesc de cele stufoase, grele si mancatoare de zile. Sau ani. Vineri am predat un astfel de proiect, la care lucram de ceva timp impreuna cu O. Detaliile nu mai merita mentionate, spun doar ca a fost incredibil de stresant si obositor.(In cazul meu adaugam stresul aferent muncilor, care e si el acolo)

Ni s-a spus ca, dupa ce terminam acest proiect, vom fi mai buni decat 20% dintre contabilii din Romania. Intrebati cum ni se pare acest fapt, eu am raspuns, scurt : “trist”. Profesorul intelesese altfel afirmatia mea, crezand ca, de fapt, eu eram de impresie ca valoarea noastra(lol) de specialitate crescuse peste zi ca altora in zece. Dar nu era cazul. Am lamurit situatia, spunand ca mi se pare trist, deoarece nu sunt de parere ca as avea o atat de mare tehnica incat sa pot depasi acel prag de 20%, dar  mai e si gandul ca oamenii din acel procentaj chiar activeaza in domeniu.

Nu stiu altii cum sunt. Eu mi-am facut un oarecare plan de cariera pentru urmatorii 6-7 ani. Urmeaza punerea in uz si amortizarea, vedem unde ajungem atunci.

Dar momentan ploo. Shi e plumb. Si ma doare capu si nu mai am cafea.

A, mai vroiam sa zic ceva, dar am uitat. Sorry.

Later: mi-am amintit. Pe vremea cand eram mai fragedutza si inca nu-mi descoperisem vre-un talent anume sau vocatie, mamei i se intiparise in minte ideea ca ar trebui sa dau la Media. O colega ii spusese, repetat, ca ash da bine la TeVe(?!). Data fiind varsta de atunci, imbratisasem ideea o vreme, fara a o face insa prioritara. Am uitat-o dupa ceva timp, insa mi-am amintit fics cand am vazut asta. Si-acu-mi pare bine ca nam facut aceasta alegere- in ce oala riscam sa fiu bagata..

Amuzant? Nu. Revoltant? Erm, nu. Trist, in panamea.

Durerea ametitoare de cap isi facea, in mod brutal, loc printre gandurile mele-oricum strident nuantate si conturate-in timp ce imi clateam fata cu apa rece. Am prins grabita parul intr-un coc ridicat pentru a nu-l uda. Uitandu-ma in oglinda, vad varfurile purtand nuante roscate, brune si negre. Radacinile, demult crescute(mi-am promis sa nu ma mai vopsesc macar pentru o perioada mai lunga de timp) dezvaluie un shaten cu nuante de gri tern. Asa ma simt si eu: gri, terna. In acelasi timp sunt nervoasa, agitata si epuizata.
Is this ride over yet?

PS: azi am fost comparata cu o prietena, mai trecuta prin viata decat mine(si temporal si experimental). Eu eram cea matura.