M-am decis brusc sa pornesc, seara, dupa cateva cumparaturi de importanta minora. Nu m-am grabit nici atunci cand am observat ca norii negri acopera cerul din ce in ce mai mult, intunecand totul in jur. Din cand in cand, se auzea, infundat, un tunet in departare.

It seemed that I was never right
Walking another sleepless dream

Pasind agale pe aceleasi strazi cunoscute de ani intregi, sunt aproape absenta. Nu fac decat sa ma opresc, machinal, in fata trecerilor de pietoni. Deja cerul se tranformase intr-un amestec de gri inchis cu albastru-cerneala. Aerul era irespirabil de cald insa de o greutate care iti patrundea prin nari, cazandu-ti in stomac precum o bucata de plumb. Atmosfera incarcata si hipnotizanta era, in acelasi timp, de un cotidian izbitor. Langa mine, o femeie incerca sa isi calmeze copila, care era prea agitata pentru a sta locului.
-Uite(aratand spre mine) vezi tu ca doamna da din picior pe strada asha ca tine?

WTF?

Doamna? Acest apelativ a inceput, de la o vreme, sa inlocuiasca precedentul domnisoara, insa pe nedreptate. Nu am in absolut niciun sens o legatura cu ‘doamna’. Ma macina faptul ca as putea parea mult mai in varsta decat sunt, ca nu-mi traiesc varsta. Ultima parte, cel putin, este in mod cert corecta.
Nu mi-am trait si nici nu imi traiesc varsta adevarata. Inca de la o varsta in care culoarea ojei a fost un subiect nou descoperit, eu mi-am luat sprintul catre o alta mentalitate. Am depasit, ocolit, multe ’specifice’ ultimilor ani specifici celor ce incep cu ‘1′. Nu m-am uitat in urma decat foarte rar, si fara sa observ prea multe. Insa acum ma simt pierduta de-a lungul liniei vietii, si nu ma simt in stare sa arat catre un numar si sa zic, acolo sunt. Buletinul si-a pierdut demult acuratetea. Dar am ramas pana in 30. Sper.

Ajung acasa, si aceeasi oglinda afurisita de la baie imi dezvaluie un fir de par alb. Daca isi mai fac aparitia cateva surate, ma fac alba in cap si-mi las o suvita neagra, ca Susan sau Tilo.
Top that, you old demon called aging!

PS: daca va aud cu apelative gen ‘doamna’ sau ‘tanti’, va rup picioarele!

“Imi place albastrul, vagul, lenea si muzica. Marea mai presus de tot, pentru ca este sinteza a tot ceea ce iubesc. E albastra, e vaga, e lenesa si muzicala, e fluida si profunda si violenta si dulce, e departe si aproape, palpabila si insesizabila, te inneci in ea si traiesti in ea, te mangaie si te iluzioneaza.”(J.Acterian-Jurnalul unei fete greu de multumit)

Lenea ar fi un factor destul de pregnant in aceste zile, motiv pentru care nu am dispus de starea necesara pentru a scrie. Si nici de inspiratie. Pe cinstite acum, ce alte ganduri iti pot trece prin cap in momentul in care simti ca iti schimbi starea de agregare in lichida?
Am terminat jurnalul mai sus mentionat shi Small Gods(T.Pratchett), mai am Soul Music si pot incepe o noua serie de cate 3-4 carti(Foarte rar ma limitez in a citi numai una intr-o perioada de timp, am nevoie de diversitate, si, spre mirarea mea, nu incurc povestile)
Si, cum mai totul in viata mea este albastru, de ce nu ar fi si lenea mea la fel? Albastra, fluida-ca doar e cald, plutind in jur in ciuda incercarilor mele de a face ceva constructiv din restul vacantei. Ma pierd in universul meu albastru- pereti albastri, plafoniera, perdele, covor si decoratiuni si postere albastre. Raman un suflet albastru in spatele unor ochi albastri.

Vreau la mare. Intr-o albastra, profunda si insesizabila solitudine.

O leapsa primita de la Drugwash pe care o trag dupa mine de destula vreme, pe motiv de lene si lipsa temporara(?!) de inspiratie.

Cafeaua mi-a devenit prietena buna( si datatoare de palpitatii uneori) de prin clasa a opta, cand am reusit sa excelez-vorba vine- la 2 cani pe dimineata. Aveam un tabiet bine organizat cu muzica si cafea, inainte de scoala. Obiceiul a continuat de-a lungul anilor, cantitatea variind in functie de starea de spirit si prescriptiile medicale, astfel ajungand acum la o cana pe dimineata si o cantitate de cafeina preponderenta celei de sange din organism.

Acum mult timp, in tineretile mele, incepusem sa dezvolt o afinitate pentru gustul nesului. Desi strict interzisa de catre ai mai mari ai casei, acea cutiutza mica, cu un capac neobisnuit pentru mine, ma atragea. Cand a fost dat sa raman singura acasa, am reusit sa escaladez dulapul( am zis ca eram mica, da?) si am ajuns in posesia pretioasei cutiute. Si mai pretiosul continut a fost eliberat in scurt timp si inghitit, lingurita cu lingurita, pana ca o persoana adulta sa poata ajunge in permietru. Rezultatul? O zi intreaga mi-a fost rau si nu am putut dormi o saptamana. Dar am cucerit cutiuta cu ness!

In cotidian, mai am tendinta-rara- sa depasesc cantitatea suportabila pentru organismul meu, insa, in mare parte, mi-a marcat, si imi marcheaza, timpul pe care mi-l acord, in fiecare dimineata, cand imi fac curaj pentru a infrunta intreaga zi.

Nu dau leapsa mai departe, o tin aici de fraiera.

Atunci cand esti copil nu poti intelege fascinatia oamenilor maturi pentru linistea naturii. Esti in cautarea zgomotelor si a culorilor aprinse. Ajungand adult, aburii orasului te ametesc, dandu-ti o stare de sictir combinata cu greata si parere de rau, si simti ca ai obosit pana la nesimtire. Zgomotele te asalteaza, impingandu-ti timpanele chiar si dupa ce crezi ca ai surzit pe jumatate. Nu mai auzi claxoanele, tipetele si scandalul din jurul tau. Esti orbit intruna de luminile puternice ale farurilor sau ale reclamelor la ‘n’ produse cocotate pe blocuri. Mergi pe strada absent, nepasator, avand doar destinatia drept scop. Aerul te apasa si te simti iritat atunci cand cineva se apropie prea mult de spatiul tau personal. Incet, incet, devii imun la aceasta atmosfera de plastic cu care te-ai inconjurat.

Cand eshti suprasaturat de atata plasticitate, nu poti trece cu vederea o padure din munti in care rezoneaza atatea nuante de verde. Te gandesti ca, odata, erai si tu asa. Rezonai in nuante, culori, cantece. Inca o faci, insa la o frecventa atat de joasa incat putini te mai aud.

Ma simt din ce in ce mai amortita, ca si cum sangele ar uita sa-mi mai curga prin venele din plastic. Simt cum ma sufoc, intr-o stransoare pe care nu o pot vedea.
Ma ofilesc.

M-am nascut si am crescut in apartamentul tipic bucurestean: mobila din placaj, vitrina de sufragerie cu geam, pereti strambi, usi simple, din placaj de asemenea, pe care, in timpul verii, lacul se strangea in cute si le impiedica inchiderea. Cu covoare mari, pe care parintii, in tinerete, le scoteau la spalat cu furtunul in spatele blocului vara. Cu geamuri duble prin care oricum trecea frigul. Si, de-a lungul timpului, am incercat sa mimam, cat mai ieftin posibil, comfortul.

Cand eram mica visam sa traiesc intr-o astfel de casa: spatioasa, in lumini calde, cu usi si mobila masiva, sculptata. Le vedeam ca pe niste mici castele, in care in mod cert m-as rataci pe o lumina mai difuza. M-am ratacit oricum la inceput. Cu dulapuri de bucatarie suspendate, solide, cu geamuri groase, care miros a nuci si scortisoara.

[...]

Am fost in parc. M-am dat in leagan, dupa atatia ani. Nu am uitat cum, dimpotriva. Mi-am amintit de clipele in care mergeam in parculetul de langa mine, de felul in care am invatat(tarziu) sa ma dau in leagan. Mi-am loat avant, cu ochii inchisi, pana cand am simtit miscarea si adierea usoara. Dar mereu mi-a fost frica sa ma dau, ca si cei mari, “pana la bara”. Am ras cateva clipe. Am visat. Compromisul perfect pentru 20 de ani.

[...]

Mi-am visat propria moarte. Din nou.

[...]

In linistea capelei priveam vitraliile multicolore care proiectau cioburi colorate pe podeaua de marmura. Ma uit in jur. Pereti incriptati. Pacate. Pedepse. Brusc, sentimentul pe care il credeam drept serenitate a fost spulberat de neliniste si durere. Am simtit gustul amar al blestemului abatut asupra mea si rosul cioburilor a devenit sangeriu, pe marmura alba si rece.

Mi-am vandut fericirea pentru un geam colorat care, la prima ploaie, si-a abandonat culorile, lasandu-le sa curga in nuante violente, intepatoare. Si, undeva departe, se auzea cazand un obiect metalic, ascutit.

Am intredeschis ochii, cu genele grele si lenese. Auzisem un sunet, ca si cum, undeva, departe, imi suna telefonul, insa mi se paruse. Prin casa, alte zgomote de diverse sonoritati se afundau in linistea din camera mea. Imi trec mana peste fruntea asudata si, fara sa ma ridic, ma uit in jur, la marea de albastru din jurul meu (draperiile albastre fac ca, odata trase, sa imprastie o nuanta de albastru inchis prin toata camera-intunecos, linistitor, dar rece; ca o scufundare..). Incerc sa imi amintesc cateva din fragmentele finale din vis si de motivul pentru care tineam sa nu ma trezesc. Nu reusesc.
E innabusitor de cald pentru 9 dimineata. Parca respir aburi, nu aer. Intind mana dupa ceai insa nu ajung la el, fapt ce ma determina sa ma ridic si deci sa incep sa infrunt aceasta noua zi.

Am inceput sa citesc o carte demult asteptata, Jurnalul unei fete greu de multumit(J.Acterian). Primele cateva pagini au mers mai repede decat ma asteptam, si imi aminteam din cand in cand faptul ca, atunci cand am primit-o, mi sa mentionat ca mi s-ar potrivi acest titlu. Sunt si eram constienta de pretentiile mele, insa nu mi se par atat de intangibile. E mai mult o problema de incompatibilitate a ideilor-mai degraba asta ar duce la nemultumire. Si cum nebuni ca tine rar gasesti..
Ma declar captata de aceasta lectura, prima in limba romana din ultimile luni. Si, daca nu mai intervine atat de mult activitatea mea de baby sitter/gatit, sper ca azi-maine sa o pot termina.
Citesc cu un creion shi un carnetel langa mine, intentionez ca de acum incolo sa-mi notez unele aspecte dintr-o carte care m-ar interesa. Insa, pana acum, cel mai tare mi-a atras atentia urmatorul detaliu:

10 iunie 1933
Ieri a fost aniversarea mea[...]

Gemeni. Deci da.

Conceptul de morala este substantial diferit de la persoana la persoana, si, de-a lungul timpului, poate suferi modificari considerabile, in functie de evenimentele din viata acelei persoane. Putem da dovada de prea multa toleranta, moment in care suntem vulnerabili din acest punct de vedere. O persoana cu destula putere de convingere si careia ii purtam un anume nivel de simpatie ne poate modifica acel ‘drum’ pe care ni l-am creat in speranta ca ar fi moral.
Astfel asistam la degradarea propriului nostru sistem de valori.
Dar, din pacate, sistemul de valori in sine, alaturi de atributiile de moralitate sunt in mai mare parte influentate de cei din jurul nostru. Deci, mai degraba, acceptam o serie de valori in care suntem facuti sa credem, decat ceea ce credem de-a dreptul. Si pana la urma, aprofundand, gasesti suficiente contradictii incat sa iti dai seama ca daca tinzi sa apleci urechea prea tare risti sa te lasi prada influentelor.
Degeaba un sistem de valori bine pus la punct si in coordonanta cu persoana ta. Daca vin altii si isi bat joc iar tu ii lasi, s-a dus dracu tot.

In alta ordine de idei, am terminat primu an de facultate. Un vartej care a trecut pe langa mine inainte ca eu sa ma prind prea bine de un punct de sprijin. Si, sincera sa fiu, am avut destule momente cand am simtit ca nu pot face fata. Dar, vorba aceea, toate trec.
Acum am timp sa citesc din nou cat vreau, sa fac bijuterii, sa dorm, sa ma pun la punct cu filmele shi jocurile pc. Printre astea planific si-o mica excursie si poate o slujba. Pot sa ma apuc sa pun cap la cap cele cateva schite planificate pentru o carte, si eventual sa incep acel roman pentru care am avut o idee care insa a fost drastic spulberata, punandu-mi-se in vedere lipsa de originalitate. Blah.
Am timp sa vad copacii, soarele, sa ma bucur cand e frumos afara sau sa lenevesc atunci cand am chef. E prima vacanta adevarata din ultimii doi ani, si sincer, mi-era dor.