The hollow sound of my heels resonated like an echo while I was walking along the deserted streets. It was an hour of dead silence, of emptiness. Of haunting.

Tall fences surrounded the area and a locked gate kept me from getting in. I could see toy houses, bright colours, covered by rust and decay. There was fog, all around. Thick, humid fog, spreading like smoke, all around my eyesight. Looked like hell releasing it’s steam. The midnight possession, searching for it’s victims.

Heavy drops of water keep falling from trees, occasionally hitting your head, sending icy shivers down your spine, like the mistakes you keep repeating, hoping that once just once lady Fate will smile upon you. Fate is no lady and her crooked smile doesn’t show anything good to come.

As your feet start to freeze you know there is no return and are too afraid of the dark to do anything: run, hide, look for someone that is looking for you, scream their name before darkness swallows you.

All in all, it looks like a nightmare. It smells like rust. It feels like death. And as your flesh starts to ache, you wonder, where the hell was that wrong turn you took?

“My eyes filled with water that no one can drink,
Despair made of laughter on my knees I sink
I hold in my hands what my life has forsaken
I keep in my heart what’s already been taken”
(Diary of dreams-Dead Letters)

Ma ustura ochii si sunt cuprinsa de o ameteala care nu isi are locu. Ma simt de parca nu as fi dormit, ci as fi trait intr-un vis ani la rand. Un vis urat, in care nu pot decat fugi, in care nu pot gasi un loc in care ma pot ascunde. Un vis cu sange si demoni. Un vis apasator si plin de angoasa. Un vis pe care chiar il traiesc, insa in viata reala.
Sunt prea obosita sa ma mai zbat, insa odata la ceva timp mai apare cate o licarire de speranta. Multe dispar intre timp, dar cele care raman fac ca toate straduintele sa nu-si piarda rostul.
Cine ma cunoaste, stie cat de importante sunt visele pentru mine. Cine ma cunoaste si mai bine, stie de cati ani astept concertul asta. Da, vin Diary of Dreams in Romania. Eu personal nu credeam ca am sa traiesc ziua aceasta, dar iata ca mai sunt si lucruri care te ajuta sa mergi mai departe. De dragul lor.

***Am ars poza gasita, dupa ce am rupt-o in bucati atat cat am putut. Materialul lucios era dur, trecandu-mi parca prin pielea degetelor de fiecare data cand incercam sa rup, atingandu-mi nervii de pe varfuri si apasandu-i dureros.
Flacarile se ridicau, alaturi de un miros amarui, unduind in culori puternice, calde. Suflu, lasand ramasitele sa cada pe podea. Cenusa imi acoperea degetele si amprentele mele inca se puteau vedea pe bucatelele de culoare, semi-arse, de pe jos. Pacat ca focul nu poate distruge chiar orice.
Si nu poate vindeca durerea care inca ma apasa pe nervii degetelor.***

Seara parea sa-si faca simtita prezenta, cat eu imi strabateam drumul agale, printre stradute. Frigul parea sa ma loveasca in crestetul capului, un frig nefiresc pentru acea ora. Simt ca, undeva in trecutul meu, am pierdut ceva, si nu doar odata.

Degeaba incerci sa repari o papusa de portelan, stricata, care, trecand prin mainile altora, si-a pierdut integritatea, capatand crapaturi care se adancesc oricum cu vremea, si care probabil ca nu se vor acoperi niciodata. Praful mi sa asezat pe piele. Ma simt rece, fara viata, si taieturile din suflet nu par a dori sa treaca. Cutiuta muzicala din mine a fost furata si stricata, apoi aruncata, si acum inima din piept suna a gol si e lacas pentru panze de paianjan.

Traumtanzerin are primele poze deja. Enjoy

Intr-o ora apropiata de inserare ma decid ca nu pot sta locului in casa data fiind lipsa netului(ilink sucks) si faptul ca, pur si simplu, nu vreau sa pierd intreg weekendul stand in casa. M-am saturat de astfel de zile.
Cu unghiile proaspat vopsite in rosu inchis shi parul prins cu o clama neagra, in forma de floare, ies pe usa si merg incotro ma duc pasii. Ma decid sa fac traseul Piata Muncii-Unirii pe jos, avand si speranta capatarii unei siluete mai dezirabile. Intunericul isi face rapid prezenta, acoperind frunzele aramii ale copacilor si chipurile oamenilor de pe strada. Oameni singuri sau oameni tzinadu-se de mana. Oameni rataciti sau oameni regasiti. Pe biciclete, role, ganditori sau veseli. Si eu, singura, printre ei.
Cateva statii, pe intunericul dat, pareau sa aminteasca de paduri bantuite, uitate de lume, nu de un bulevard care ar duce inspre Centrul Bucurestiului. Luminile galbene, pale, uita, din cand in cand sa mai strapunga intunericul, contopite si ele parca intr-o contemplare continua. Intunericul moare si renaste.
Apropiindu-ma de Unirii, luminile reclamelor incep sa-si faca aparitia, reflectandu-se in apa Dambovitei, unduind usor, intr-un ritm, si el, pierdut. Apa curge, imbinand culorile puternice reflectate.
“Like the story I heard
A lifetime ago
Where a girl (and this is funny)
Took her life
And what she doesn’t know
Is how long it takes for the water to rise
And the breath to stop fighting
And the cold to close her eyes“

Mi-e frig..

Ma intorc.
Pasii sunt grabiti, in ciuda cantecelor de Cohen sau Poets of the fall. Imi fac loc prinre grupuletele care si-au ales drept loc de plimbare acelasi traseu cu mine. Merg decisa, insa fara o directie anume. Inca am o anume frica de intuneric, de straini. Inca mai cred in monstri. Exista.
Luna e aproape plina, chipul ei privind catre oameni, catre muritori, zambind, etern.
Ajung la curba de la Alba Iulia.
Imi amintesc ca mai am de cautat cate ceva pentru tema la conta. Plus Codul Fiscal.
Trec pe la nepoatamea, care ma ia de mana sa ma duca sa-i desenez pisici si rate pe tablita ei magica. Ajung acasa, fac o baie fierbinte. Ma simt batrana. Atat de batrana..

Am inceput si un jurnal foto. Inca nu am postat nimic, dar l-am facut. Na

Angoasa. Tristete. In termeni generali, multi o numesc melancolie de toamna. Frigul iti trece prin haine, te cutremura, facandu-te sa te infiori de parca l-ai simti pentru prima data in viata. Cer plumburiu, oras spalacit, totul rezonand in atatea nuante de gri incat pare a se congomera intr-o singura existenta. Eu personal, am ajuns sa fiu satula de cam tot. Nu ma mai pot bucura, nici macar daca imi doresc. Am ajuns la fel de gri ca totul din jurul meu. Am vagi resimtiri de scarba.
Realizezi, la un moment dat, ca acel lucru ce te tine inca pe picioare este darul de a uita. Ce s-ar face oamenii daca nu ar exista uitarea? Cata durere ar putea suporta, la un loc? Uitand te eliberezi, iti faci loc in suflet pentru viitor, pentru urmatoarele bucurii sau suparari, peste care fiecare om ajunge sa treaca.
Insa mai sunt cativa blestemati cu neputinta uitarii. Aceia sunt, in mare parte, sortiti esecului, prin simplul fapt ca nu pot face ceva ce este omenesc: sa uite.
Blah.

Terminat si placut Wizard’s First Rule. Astept Legend of the Seeker. Macar lumea din fantezie sa fie frumoasa, nu?

M-am decis brusc sa pornesc, seara, dupa cateva cumparaturi de importanta minora. Nu m-am grabit nici atunci cand am observat ca norii negri acopera cerul din ce in ce mai mult, intunecand totul in jur. Din cand in cand, se auzea, infundat, un tunet in departare.

It seemed that I was never right
Walking another sleepless dream

Pasind agale pe aceleasi strazi cunoscute de ani intregi, sunt aproape absenta. Nu fac decat sa ma opresc, machinal, in fata trecerilor de pietoni. Deja cerul se tranformase intr-un amestec de gri inchis cu albastru-cerneala. Aerul era irespirabil de cald insa de o greutate care iti patrundea prin nari, cazandu-ti in stomac precum o bucata de plumb. Atmosfera incarcata si hipnotizanta era, in acelasi timp, de un cotidian izbitor. Langa mine, o femeie incerca sa isi calmeze copila, care era prea agitata pentru a sta locului.
-Uite(aratand spre mine) vezi tu ca doamna da din picior pe strada asha ca tine?

WTF?

Doamna? Acest apelativ a inceput, de la o vreme, sa inlocuiasca precedentul domnisoara, insa pe nedreptate. Nu am in absolut niciun sens o legatura cu ‘doamna’. Ma macina faptul ca as putea parea mult mai in varsta decat sunt, ca nu-mi traiesc varsta. Ultima parte, cel putin, este in mod cert corecta.
Nu mi-am trait si nici nu imi traiesc varsta adevarata. Inca de la o varsta in care culoarea ojei a fost un subiect nou descoperit, eu mi-am luat sprintul catre o alta mentalitate. Am depasit, ocolit, multe ’specifice’ ultimilor ani specifici celor ce incep cu ‘1′. Nu m-am uitat in urma decat foarte rar, si fara sa observ prea multe. Insa acum ma simt pierduta de-a lungul liniei vietii, si nu ma simt in stare sa arat catre un numar si sa zic, acolo sunt. Buletinul si-a pierdut demult acuratetea. Dar am ramas pana in 30. Sper.

Ajung acasa, si aceeasi oglinda afurisita de la baie imi dezvaluie un fir de par alb. Daca isi mai fac aparitia cateva surate, ma fac alba in cap si-mi las o suvita neagra, ca Susan sau Tilo.
Top that, you old demon called aging!

PS: daca va aud cu apelative gen ‘doamna’ sau ‘tanti’, va rup picioarele!

“Are you really sure that you’d believe me when others say I lie. I wonder if you could ever despise me”

Toate trec, depinde cum le lasi tu sa treaca. Unele sunt repetabile, insa stii prea bine ca nu va fi niciodata la fel. Timpul nu te asteapta, nu-ti rezerva un coltisor, cu intamplarea pe care ti-o doresti, pentru zile negre. Timpul nu-l poti cumpara. Il poti trai numai. Si asta pana la un punct. Suntem o insumare, o ingramadire de efemeritati. Si nu avem puterea de a pasi in fata sau in afara.
Mi-am ales o perioada perfecta pentru a incepe sa ma pun la punct cu filmele (In caz ca nu se observa, eram ironica) Am inceput cu Gilmore Girls(va avea acest film o intrare de blog separata, vei vedea de ce). Printre altele, am ales sa vizionez si Once. Dupa ce mi-am ales arsenalul de provizii, perne, si mi-am gasit ochelarii(de care devin din ce in ce mai dependenta, din pacate) am urmarit timp de o ora jumate pelicula respectiva.

Ciudat, desi in ultima vreme am devenit rece- sau constienta de unele realitati pe care le poti evita maxim un an jumatate- filme precum prezentul numit, sau orice gen Before Sunrise/Before Sunset reuseshte sa ma impresioneze la un nivel necunoscut pentru multi.
Am momente cand devin instabila, sau cand prefer sa ma retrag de restul lumii. De ce? Nu mai am rabdare, cu nimeni si nimic. Timpul si persoanele din jur au reusit sa mi-o marunteasca, putin cate putin, pana nu a mai ramas decat cenusa din bunele mele intentii.
Tot am momente cand ma simt ingradita.
Si, cum mi-a zis o persoana inteleapta mai demult, nu pot ajuta pe nimeni in jurul meu pana nu ma ajut pe mine. Insa e mai greu atunci cand nu stii cum sa faci decat in prima varianta. Deci scuza-mi ceea ce intzelegi prin raceala, nerabdare, impulsivitate sau mai stiu ce dracu. Nu e asta. O fac pentru mine.
Vis-a-vis de unele idei care ar putea fi create, nu (mai) sunt depresiva. Doar am momente cand devin din cale afara de trista.

Si acum, pentru mine, ma apuc de invatat.

O convorbire purtata astazi mi-a amintit de o tema pe care vroiam sa o dezbat demult cu mine insami-si, dupa cum se vede,s a o expun pe blog. Bine, nu se poate numi tema propriu-zisa, mai degraba partea a vietii.

Multi oameni invoca “lucruri” care li se intampla, omitand insa faptul ca, de multe ori, ei insisi se lasa afectati si purtati de acest ‘val’. Si, in mod ironic, persoanele indecise au in minte faptul ca stiu ce vor, cand de fapt sunt prins intr-un vartej de confuzie. Ceata deasa, cam nasol.

Lucrurile.. se intampla. Asa sunt ele. Unele sunt remediabile, altele nu. Pe unele le provoci, pe altele le suporti. Am mai discutat mai demult despre remedii in blogul vechi, nu are rost sa reiau ideile. Ceea ce multi nu constientizam-sau nu vrem sa o facem- este faptul ca actiunile noastre au, mai mult sau mai putin, efect asupra celor din jur-(fizica de clasa a sasea, dada, se aplica). Pana si pasivitatea noastra la actiuni si reactiuni poate (si este loata) ca un raspus, asadar ca un efect. Nu putem pasi in afara, sa zicem ‘Nu ma mai joc’. Bine, putem, dar pana sa ne facem buletin.

Daca viata iti da o lectie, pe care tre sa o repete de mai mult de trei ori, te poti gasi drept vinovat de o anume doza de prostie naivitate.

“The past is a gaping hole. You try to run from it, but the more you run, the deeper it grows behind you, its edges yawning at your heels. Your only chance is to turn around and face it. But it’s like looking down into the grave of your love, or kissing the mouth of a gun, a bullet trembling in its dark nest, ready to blow your head off.”

(Max Payne-the Fall of Max Payne)

Plecasem cu intentia de a porni de la alt citat de la aceeasi sursa, insa nu am gasit ceea ce imi doream. So there you have it.

Trecutul e o fantoma, un spirit. Lasat in mana hazardului, e un demon. Infruntat, poate fi o bataie de cap cu durate variabile. Formele trecutul meu variaza, de la neregulat la subtire si ascutit, aproape taios. Cu toate asta, e al meu, nu-l pot renega. Nu pot spune cu ochi senini ca sunt nevinovata sau sa-mi sterg din memorie, pur si simplu, ceea ce nu mai doresc sa am. Trecutul se poate repeta, si cu cat il lasi mai mult, cu atat mai tare te trage in jos, in acea gaura neagra a timpului, de care toti ne ferim cu atata fermitate.

Din cand in cand te mai ratacesti. Mai adaugi pe lista o depresie, o bere, o tigare, o noapte pierduta cu un strain. Dar in final asta nu face decat sa adauge detalii pe lista trecutului. Orice ai face, tot acolo ajunge, insa sub alta forma. Si, atunci cand nu stii ce iti doresti cu adevarat, ceata se asterne si mai acatar.

N-am ales sa fug. Imi car pacatele si mi le accept, insa nu-mi iert nici unul.

Citatul pe care il aveam in minte era despre moartea surorii gemene a unui personaj din joc(Mona) si care ar fi efectul asupra persoanei care inca isi continua drumul vietii. ‘Schizophrenia in reverse’. In mod straniu, simt un efect asemanator atunci cand imi privesc pozele mai vechi.

Nu, nu melodia. Ma refer in principiu la senzatia de timp pierdut, de scurgere prea rapida a nisipului din clepsidra. (Ce cliseu). Senzatie ce tinde sa imi acapareze din ce in ce mai mult viata de zi cu zi. Nu stiu unde a zburat ultimul an, unde si de ce am pierdut secunde, ore, clipe, zile. Acu ma trezesc in pre sesiune, intrebandu-ma cum naiba a trecut deja un an de facultate. Cursurile s-au aglomerat(acolo unde le am, desigur) , puse frumos in teancuri si parca ranjesc la mine, in ciuda. Am momente cand ma simt complesita, sau pur si simplu incapabila de a sta in rand.

Imi aduc aminte de stresul de acum un an, de Bacovia, Eminescu, de formulele integralelor pe care niciodata nu le-am invatat de fapt, de geografia pe care deja am uitat-o(desi dintre toate notele la bac scris aici am excelat). In ciuda acestui fapt, am ajuns unde am ajuns. O schimbare de cel putin 90 de grade fata de ceea ce eram atunci . Detaliile nu isi au rostul, stiu mai bine de atat. Cu toate astea, am momente cand privesc un amfiteatru semi-gol si imi aduc aminte de o banca, in spatele unei clase, pe care scria, cu pixul, ‘Magica’.

Zilele se grabesc. Trec pe langa mine ca restul oamenilor din statia de metrou sau din intersectia din Piata Romana. Fara bagare de seama sau resentimente in urma impingerilor. Si noi ne grabim o data cu timpul. Nu avem de ales, tot ce putem face e sa e continuam drumul asa cum stim mai bine. Si uitam sa privim imprejur, sa vedem ca florile din copaci nu mai sunt, sau sa observam ca soarele a reusit sa ne ameteasca mai rau decat eram deja. Ne grabim, dar unde? Suntem multumiti de noi atunci cand ne consideram ‘pe val’ dar prea oribiti de exuberanta clipei si omitem posibila prapastie.