Intr-o ora apropiata de inserare ma decid ca nu pot sta locului in casa data fiind lipsa netului(ilink sucks) si faptul ca, pur si simplu, nu vreau sa pierd intreg weekendul stand in casa. M-am saturat de astfel de zile.
Cu unghiile proaspat vopsite in rosu inchis shi parul prins cu o clama neagra, in forma de floare, ies pe usa si merg incotro ma duc pasii. Ma decid sa fac traseul Piata Muncii-Unirii pe jos, avand si speranta capatarii unei siluete mai dezirabile. Intunericul isi face rapid prezenta, acoperind frunzele aramii ale copacilor si chipurile oamenilor de pe strada. Oameni singuri sau oameni tzinadu-se de mana. Oameni rataciti sau oameni regasiti. Pe biciclete, role, ganditori sau veseli. Si eu, singura, printre ei.
Cateva statii, pe intunericul dat, pareau sa aminteasca de paduri bantuite, uitate de lume, nu de un bulevard care ar duce inspre Centrul Bucurestiului. Luminile galbene, pale, uita, din cand in cand sa mai strapunga intunericul, contopite si ele parca intr-o contemplare continua. Intunericul moare si renaste.
Apropiindu-ma de Unirii, luminile reclamelor incep sa-si faca aparitia, reflectandu-se in apa Dambovitei, unduind usor, intr-un ritm, si el, pierdut. Apa curge, imbinand culorile puternice reflectate.
“Like the story I heard
A lifetime ago
Where a girl (and this is funny)
Took her life
And what she doesn’t know
Is how long it takes for the water to rise
And the breath to stop fighting
And the cold to close her eyes“

Mi-e frig..

Ma intorc.
Pasii sunt grabiti, in ciuda cantecelor de Cohen sau Poets of the fall. Imi fac loc prinre grupuletele care si-au ales drept loc de plimbare acelasi traseu cu mine. Merg decisa, insa fara o directie anume. Inca am o anume frica de intuneric, de straini. Inca mai cred in monstri. Exista.
Luna e aproape plina, chipul ei privind catre oameni, catre muritori, zambind, etern.
Ajung la curba de la Alba Iulia.
Imi amintesc ca mai am de cautat cate ceva pentru tema la conta. Plus Codul Fiscal.
Trec pe la nepoatamea, care ma ia de mana sa ma duca sa-i desenez pisici si rate pe tablita ei magica. Ajung acasa, fac o baie fierbinte. Ma simt batrana. Atat de batrana..

Am inceput si un jurnal foto. Inca nu am postat nimic, dar l-am facut. Na

Mi-am inceput saptamana cu o dispozitie numita de catre mine, in mod sugestiv, menschfeind. Fara sa pun la socoteala incarcatura negativa emotionala avuta chiar si in weekend, am vrut sa incep, totusi, cu bine saptamana. Ei bine, nu am putut.

Metroul este ceva odios, in opinia mea. Aerul vesnit inchis si imbulzeala inutila sunt cateva dintre motivele pentru care, daca as avea timpul la dispozitzie, as alege mersul pe jos.
Oamenii sunt grabiti. Suficient de grabiti, incat te imping cu o bruschete nonsalanta(pentru a nu pierde metroul) insa isi fac timp pentru a se intinde catre gramada de exemplare gratuite din ‘Ring’. In cazul in care, din greseala au fost luate doua, surplusul este aruncat, cu aceeasi nonsalanta, pe jos.
Sau duduia din spatele meu care nu conteneste imi a-mi lovi spatele genunchiului cu sarsanaua doldora. (Am avut inspiratia in a nu comenta, realizand dupa ca de fapt de angrenam in cercuri comune de cunostiinte, si astfel remarca pe care o aveam pregatita nu ar fi fost cea mai inspirata.)
Dimineata, ora 8:30. Metroul care trebuia sa ma lase la Dristor 2 intarzie 15 minute. In statie nu se poate respira, daramite arunca un ac in multime. Cand incerc sa intru in mult asteptatul tren, oamenii se ingresuie la usi, refuzand sa se urneasca in alta parte, desi urmatoarea statie e capatul, si, in mod logic, au la dispozitie circa 10 minute pentru a se da jos.
Iesind de la metrou vad in stanga un cos de gunoi care a depasit stadiul de ‘plin’ de doua sezoane, dupa aparente. Pliante rosii, facand reclame inutile-bieninteles, decoreaza jumatatea din holul iesirii, oamenii neputand astepta pana la alt cos pentru a se debarasa de incarcatura rosie din celuloza. Dar ei au constiinta impacata, crezand ca si-au respectat simtul(?!) civil.

Si totusi zambesc gandindu-ma la pisoiul negru pe care l-am vazut cand am iesit din scara, cum topaia desupra baltoacelor ramase pe strazi. Uitasem si de bombanelile mamei cu privire la grosimea hainelor alese pentru acea zi.

‘I remember a day.. ‘

and we keep driving into the night”

Oboseala fizica incepe sa-si faca simtita prezenta.
Mai intai, azi am confundat o persoana cu o alta, care se intampla sa imi fie cunostiinta. Partea nasoala se putea intampla daca, faceam gluma intentionata, nu as fi ajuns prea intreaga acasa. Nu stiu cati barbati de 2 m inaltime ar reactiona pozitiv la remarca: “C. m-a rugat sa-ti transmit ca arati gay in tricoul ala”. Daca faceam gluma persoanei potrivite, imi iesea o carte. Daca o faceam, ca in cazul de fata, unei alteia, as fi putut castiga un ochi vanat.
Si, apoi, cu intentia de a arunca sticla de apa la cos, era sa procedez astfel cu telefonul mobil.

Mi-am amintit de scoala generala. Mai precis, de clasa a opta. O intamplarea anume si-a readus umbra peste ochii mei. Se intamplase(deh, varsta) sa-mi placa de un baiat de la clasa alaturata. Cu zambetul pe buze a venit la mine o colega, sa-i zicem M, spunadu-mi ca si el ma place. Eu nu imi reveneam din uimirea ca am fost observata, insa am putut sa intreb sub ce apelativ ma stie. Am primit ca raspuns: “Ioana cu ochii albastri”. Eram intr-o fericire de nedescris, si-mi tot repetam sintagma in minte, pana cand am aflat, de la o colega mai apropiata si cu picioarele pe pamant, ca M, impreuna cu alte prietene, intentiona in a face proasta gluma de a-i spune baiatului care era felul in care il priveam, si apoi sa ii propuna sa isi bata joc de acest lucru. Fapt descoperit la timp. Nu stiam care lucru ma daramase mai tare la momentul respectiv. Mi-am dat seama ca imaginatia mea o ia, inutil, in directii incontrolabile.
Apoi, am realizat ca nu a existat niciodata ” Ioana cu ochi albastri”. Si nici nu va exista vreodata.

Am obosit. Fizic, psihic, din toate privintele posibile. Neputandu-mi gasi linistea in propia casa am cautat-o pe drumuri, in agitatie, oriunde. Si nici atunci nu m-am putut descatusa de o pereche de gheare, infipte adanc in carnea si sufletul meu, tragand fara resentimente. Cad, ma ridic, si-mi continui drumul incetosat atat cat pot. Asa cum am facut de atatia ani. Odihna nu exista, nu daca vrei sa-ti pastrezi integritatea mintala in lumea mea.

Si la un moment dat, simtisem un strop de pace-vazand pentru prima data in acea zi seninul cerului. Dar Noaptea si-a lasat,aducand, alaturi de intuneric, valul rece si vestile proaste. Atunci cand ceea ce reprezinta pentru tine cel mai pur si frumos lucru din viata se zdruncina subit, parca echilibrul nu mai poate fi real. A fost frumos. O sa fie si dupa, imi tot repet.

Sa ma vait? Is satula de vaicareli. Ale mele si ale celor din jur. Si-n plus, o fac degeaba. Nu ma ridica nimeni sa ma puna pe drumul cel bun, oricat de frumos ash clipoci din gene.

(Si mi se pare scarbos sa nu iti poti lasa geanta in sala de curs, alaturi de alti colegi, deoarece risti sa dispara)

Fara sa vreau, ma trezesc aruncata in stari atat de apasatoare incat simt cum, incet-incet, ma indepartez de lumea reala. Ma instrainez de oameni, de simtzire, ma retrag intr-un coltisor inghetat al mintii mele, incercand sa imi pastrez integritatea(?!) mintala.

Am simtit fericirea, acum mult timp. O portie mica din elixirul dulce, si atat. Acum simt un gust amar, si nu pot face nimic, decat sa merg inainte-cum imi zicea cineva, ‘cu capul sus’.
O fi numai toamna de vina, sau poate iar ma simt inconjurata de prea multe lucruri care ma adancesc si mai tare in aceste stari de tristete melancolii.

Cumva, parca, istoria se repeta. Insa intamplarile deja ating proportii mult mai mari.

“You win a while, and then it’s done –
Your little winning streak.
And summoned now to deal
With your invincible defeat,
You live your life as if it’s real“

Imi ocup timpul, in incercarea de a uita, macar periodic. Nu poti spune ca nu incerc sa fac ceva, nu? Si, la urma urmei, de ce ar conta acel gol imens pe care-l simt, atata timp cat inca pot continua?

Angoasa. Tristete. In termeni generali, multi o numesc melancolie de toamna. Frigul iti trece prin haine, te cutremura, facandu-te sa te infiori de parca l-ai simti pentru prima data in viata. Cer plumburiu, oras spalacit, totul rezonand in atatea nuante de gri incat pare a se congomera intr-o singura existenta. Eu personal, am ajuns sa fiu satula de cam tot. Nu ma mai pot bucura, nici macar daca imi doresc. Am ajuns la fel de gri ca totul din jurul meu. Am vagi resimtiri de scarba.
Realizezi, la un moment dat, ca acel lucru ce te tine inca pe picioare este darul de a uita. Ce s-ar face oamenii daca nu ar exista uitarea? Cata durere ar putea suporta, la un loc? Uitand te eliberezi, iti faci loc in suflet pentru viitor, pentru urmatoarele bucurii sau suparari, peste care fiecare om ajunge sa treaca.
Insa mai sunt cativa blestemati cu neputinta uitarii. Aceia sunt, in mare parte, sortiti esecului, prin simplul fapt ca nu pot face ceva ce este omenesc: sa uite.
Blah.

Terminat si placut Wizard’s First Rule. Astept Legend of the Seeker. Macar lumea din fantezie sa fie frumoasa, nu?

In ultima mea seara aici s-a decis sa ploua. Cu tunete, fulgere si intuneric s-a naspustit asupra noptii un val de racoare al carui senzatii credeam ca am uitat-o de mult. Dar uite, acum, stau cu geamul larg deschis, privind cu ochi mari jocurile de lumina pe plafonul negru si simtind dulcea racoare navalind prin piele, in suflet. Aveam nevoie de asta. Asa cum aveam nevoie de plecare. O sa fie mica mea furtuna, mica mea racorire spirituala. Voi putea, in sfarsit, sa ma bucur, cateva zile, de o detasare de innabuseala incinsa care, de atata timp, si-a facut cuib in viata mea.
Sper ca, atunci cand ma intorc, sa pot respira din nou.

Ca urmare a ametelilor si starilor in principal influentate de caldura, am decis ieri sa fac o baie rece. Nu dus, dusul rece e la ordinea cotidianului in cazul meu. Nu am suportat apa pe deplin rece, putand sa ating numai cu varful piciorului suprafata apei. Dupa ce, ca sa sumarizez, ‘am dres-o’, am putut, tremurand, sa-mi fac loc in cada. Fara sa imi dau seama, gandul mi-a zburat, de la durerea crunta de cap, la Regina de Gheata a lui Alice Hoffman, la acele bai cu gheata. Apoi la faptul cum unii sfideaza moartea, vrand sau nu. La faptul ca nu e cinstit cum cineva se lupta pentru a trai iar altul, fara motive bazate, renunta la ea.
M-am gandit apoi la Ofelia, la faptul ca, daca nu ar suna asa de ciudat in limba romana, as putea sa-mi numesc (in cazul in care m-as razgandi in ceea ce priveste copii) fiica asa. M-am gandit apoi la cartea pe care vroiam sa o scriu acum un an, la 306, la apele care poarta culoarea innecului.

Reusesc, cu success, sa ma pierd in detalii, aproape in tot ceea ce fac.
Si asa, dezmeticindu-ma, mi-am dat seama ca incep sa arat ca o pruna uscata.

Un om normal, intre examene, mai bea o bere, mai un somn, mai un film, mai un relash. Altii isi trantesc tatuaje, in exces de zel. Temporar, afcors. Insa supriza draguta a fost atunci cand miam dat seama ca henna folosita de fapt lasa o culoare galbena pe piele. Modelul n-a fost insa bine primit de persoanele mai varstnice din casa, evocandu-se vesnica idee ca am o varsta(?!)si cand am de gand sa incetez cu prostiile( cazul de fatza, desenele ce se vor tatuaje) si cerceii(cei 5 din cartilaje). Nu, n-am de gand prea curand.

Si uite asa am ajuns spre sfarsitul lunii mai, cu numai 4 examene de dat. Am inceput sa le numerotez invers, asa cum faceam in clasa a opta, cand citeam Baltagul( numai ca atunci, in exces de zel, numerotam paginile). Pana acum am invatat cateva lectii importante. Una ar fi ca nu pot sub nicio forma sa invat noaptea. Sau avand la indemana o carte buna. Daca am un examen ziua urmatoare si mi-am dat seama de importanta faptului abea pe la 7 pm, apai sa dau acatiste si sa ma rog sa-l trec. Cunosc ‘n’ exemple care pot invata atunci cand eu, in tara viselor, desenez norisori cu ‘Zzz’. Alta treaba, notarea poate fi este de multe ori subiectiva( si sa ajunga chiar sa scarbeasca in unele cazuri). Te poti trezi cu lucrari ‘de greutate’ identica, insa notate substantial diferit. Mai tresa ma agit? Nu. Ma doaren pana. Si, bineinteles, fiecare profesor are propriul sau ’sistem de evaluare’. Astfel, nu la toti merge solutia ’scriu tot ce-mi vine in minte, ceva tresa fie bine’. Ai mari sanse la surprize neplacute.

Alta trebsoara mai importanta. Pentru unele prostii nu merita sa risti. Mai ales cand e vorba de-un examen. Mai bine-l pici cu obraz curat. Insa ceea ce am realizat e ca, spre deosebire de vremea din liceu, cu unele materii, cand ai scapat de ele, sunt bine scapate. Nu ai sa le mai vezi niciodata. Nema. Never. Deloc! ( Si asa m-am trezit eu acum cateva zile vanand foile de statistica de prin camera si rupandu-le cu nesatz. Nota: foile gasite, dat fiind haosul din camera cred ca numai jumatete au fost supuse tratamentului. Restul cand imi voi face curaj sa fac curatenie.) Prima senzatie gen a fost pentru mine cand am terminat cu bacul scris la romana. Oarecum nu-mi venea sa cred ca am terminat cu atatea lucruri pe care le-am acumulat pe parcursul unor ani buni. Nu-mi vor mai folosi decat o parte,in cunostiinte generale, sau in procentajul(infirm) de persoane cu care mai vorbesc despre literatura.

Si acum vine o intrebare, in opinia mea, importanta. De ce atata stres, chin si lacrimi pentru niste materii pe care nu le vei folosi, sub absolut nicio forma, in viata?(excludem aici limba romana, biensur). Oricum se stie ca in viitorul nostru domeniu de activitate vom folosi, in cel mai bun caz, foarte putin din ceea ce cu luni/ani in urma ne-a creat nopti albe si ne-a crescut nivelul cofeinei din sange( bine, in afara de persoanele ca mine, avand cafea in loc de sange). Am primit raspunsuri gen, “pentru exercitiul de invatare”. Apai bine domne, pentru exercitiu, dar n-as putea sa-mi exersez mintea cu ceva ce mi-ar folosi? *word*.

In alte cuvinte, sistemul nostru de invatamant e câh.

Si daca faci un eseu pe tema asta la pedagogie este impropriu si fara sens.

Pese: mie tot nu-mi vine sa cred ca aproape a trecut primul an.

Azi m-am trezit tarziu, din nou.

Azi cafeaua a fost rece si naspa. Avea un gust fad si gretos.

Azi e urat afara. Cerul e gri. Azi e plumb.

Azi imi tremura mainile pe taste. O fi de la cafea, o fi de la plumb.

Azi am facut dus rece pentru ca apa calda a fost oprita.

Azi mi-am pierdut rabdarea cu mine.

Azi ma simt mai complexata nemultumita nesigura de mine decat de obicei.

Azi m-am taiat cu forfecuta de manichiura( vezi tremurat de maini)

Azi am de facut doua eseuri. Pentru unul din ele nici nu mi-am ales tema.

De azi intr-o luna e ziua mea.

Am zis ca azi e plumb?