I walk alone

Intr-o ora apropiata de inserare ma decid ca nu pot sta locului in casa data fiind lipsa netului(ilink sucks) si faptul ca, pur si simplu, nu vreau sa pierd intreg weekendul stand in casa. M-am saturat de astfel de zile.
Cu unghiile proaspat vopsite in rosu inchis shi parul prins cu o clama neagra, in forma de floare, ies pe usa si merg incotro ma duc pasii. Ma decid sa fac traseul Piata Muncii-Unirii pe jos, avand si speranta capatarii unei siluete mai dezirabile. Intunericul isi face rapid prezenta, acoperind frunzele aramii ale copacilor si chipurile oamenilor de pe strada. Oameni singuri sau oameni tzinadu-se de mana. Oameni rataciti sau oameni regasiti. Pe biciclete, role, ganditori sau veseli. Si eu, singura, printre ei.
Cateva statii, pe intunericul dat, pareau sa aminteasca de paduri bantuite, uitate de lume, nu de un bulevard care ar duce inspre Centrul Bucurestiului. Luminile galbene, pale, uita, din cand in cand sa mai strapunga intunericul, contopite si ele parca intr-o contemplare continua. Intunericul moare si renaste.
Apropiindu-ma de Unirii, luminile reclamelor incep sa-si faca aparitia, reflectandu-se in apa Dambovitei, unduind usor, intr-un ritm, si el, pierdut. Apa curge, imbinand culorile puternice reflectate.
“Like the story I heard
A lifetime ago
Where a girl (and this is funny)
Took her life
And what she doesn’t know
Is how long it takes for the water to rise
And the breath to stop fighting
And the cold to close her eyes“

Mi-e frig..

Ma intorc.
Pasii sunt grabiti, in ciuda cantecelor de Cohen sau Poets of the fall. Imi fac loc prinre grupuletele care si-au ales drept loc de plimbare acelasi traseu cu mine. Merg decisa, insa fara o directie anume. Inca am o anume frica de intuneric, de straini. Inca mai cred in monstri. Exista.
Luna e aproape plina, chipul ei privind catre oameni, catre muritori, zambind, etern.
Ajung la curba de la Alba Iulia.
Imi amintesc ca mai am de cautat cate ceva pentru tema la conta. Plus Codul Fiscal.
Trec pe la nepoatamea, care ma ia de mana sa ma duca sa-i desenez pisici si rate pe tablita ei magica. Ajung acasa, fac o baie fierbinte. Ma simt batrana. Atat de batrana..

Am inceput si un jurnal foto. Inca nu am postat nimic, dar l-am facut. Na

Zilnic

Am obosit. Fizic, psihic, din toate privintele posibile. Neputandu-mi gasi linistea in propia casa am cautat-o pe drumuri, in agitatie, oriunde. Si nici atunci nu m-am putut descatusa de o pereche de gheare, infipte adanc in carnea si sufletul meu, tragand fara resentimente. Cad, ma ridic, si-mi continui drumul incetosat atat cat pot. Asa cum am facut de atatia ani. Odihna nu exista, nu daca vrei sa-ti pastrezi integritatea mintala in lumea mea.

Si la un moment dat, simtisem un strop de pace-vazand pentru prima data in acea zi seninul cerului. Dar Noaptea si-a lasat,aducand, alaturi de intuneric, valul rece si vestile proaste. Atunci cand ceea ce reprezinta pentru tine cel mai pur si frumos lucru din viata se zdruncina subit, parca echilibrul nu mai poate fi real. A fost frumos. O sa fie si dupa, imi tot repet.

Sa ma vait? Is satula de vaicareli. Ale mele si ale celor din jur. Si-n plus, o fac degeaba. Nu ma ridica nimeni sa ma puna pe drumul cel bun, oricat de frumos ash clipoci din gene.

(Si mi se pare scarbos sa nu iti poti lasa geanta in sala de curs, alaturi de alti colegi, deoarece risti sa dispara)

Diferente

Este oarecum ironic cum, de-a lungul zilelor, lunilor, poate sa nu ti se intample nimic deosebit in viata. Nimic destul de dureros sau incantator pentru a te misca. Si se poate ca, intr-o anume zi, sa le patesti pe toate pana in ora 12, dupa amiaza.

De mica am acordat o importanta viselor avute intr-o seara. Desi multi considera astfel de idei drept lipsite de sens, am avut motivele mele pentru care am tinut cont de unele aspecte din vis.
Am visat urat. Monstrii infricosator, morti vii, sange. Dimineata, desi parea linistita, nu a putut fi astfel nici macar pana sa apuc sa imi termin cafeaua. Trezita devreme din considerente obiective, am asistat la un soc puternic, care a reusit sa imi aminteasca in ce lume putem trai. Ce persoane traiesc in jurul nostru, noi lasandu-i de multe ori sa se apropie, nestiind ce zace in mintea lor. In sufletul corupt. Monstrii sunt reali, nu inventii ale copilariei. Traiesc printre noi si au chipuri de oameni. Mi-e teribil de scarba.

Am plecat tremurand(unele lucruri inca ma afecteaza, poate chiar mai puternic decat pe altii) spre prima destinatie din acea zi. Nu a durat o ora si deja, ajunsa acolo, ma aflat intr-un alt univers. Am avut ocazia sa-mi amintesc de perioade atat de frumoase din viata mea, in care marea mea grija era sa nu-mi patez bluzita alba brodata cu vopsele tempera.
Am observat ca ma pot face mai mult decat placuta in fata unor persoane, fara sa trebuiasca sa par mai comunicativa/stapana pe situatie/superioara. Fara sa ma straduiesc. Da, inca mai exista oameni care, fara sa te cunoasca inca, te coplesesc cu o caldura care, de multe ori, te lasa fara cuvinte.

Ce dezechilibru zguduitor e in lumea asta.

Am inceput Stone of Tears. Citesc de parca as fi grabita de cineva. Stiu ca, odata cu inceperea facultatii, sansele tangelor mele cu literatura vor scadea drastic.

Voidheart

No shadows, no reflections..

Totul imi suna sec.
Capul ma doare infiorator de tare, si, ma intreb, ce naiba caut treaza la 9 dimineata? Patul scartaie lung cand incerc sa ma dau jos, intensificand apasarea pe care o simteam deja pe tample.

Am o perioada depresiva nashpa.

Ar trebui sa simt caldura. In schimb, am nervii incordati intr-o continua amorteala si simt cum, in vene, in loc de sange, imi curg cioburi de gheata. Incerc sa indepartez orice urma de apropiere cu lumea din jur si ma izolez, pentru cateva clipe, departe de tot si departe de mine. Un fior rece imi strabate tot corpul si ma ingroapa intr-un somn inghetat.

Paseam absenta pe trotuarul incins, iar sunetul gol al tocurilor mele lovind asfaltul rezona in mintea mea din ce in ce mai pierdut. Luminile orasului ardeau in noapte, farurile strapungeau intunericul in nuante violente. Ma alaturam umbrelor, ascunzandu-ma in urma lor, privind in jur, spre demonii noptii. Oboseala parea si mai greu de suportat pe caldura sufocanta, aproape ireala pentru acele ore tarzii.

Oamenii sunt un amalgam incandescent de atuuri si defecte. Intr-o continua schimbare. Intr-un ritm imposibil de urmarit.

Totul imi suna sec.

This is where it starts, this is where it will end

“Everything was subjective. There were only personal apocalypses. Nothing is a cliché when it’s happening to you. “(Max Payne 1)

No reason, no meaning

“Blue eyes just smile to the world
Full of dreams and with fascination
Too soon she saw that her hands were chained and pulled without any freedom “

Sunt extenuata, fara niciun pic de energie. Imi vajaie capul cat incerc sa ma ridic insa ceva tot incearca sa ma tzina inapoi. Sunt satula, insa data fiind situatia nu pot decat sa ‘trec mai departe’. Sunt satula, si orice as face, tot rau este.
Au consumat tot ce era mai bun din mine si nu a fost de ajuns. Ce mai poti oferi atunci cand, inauntrul tau, e gol?

“I must go on standing
You can’t break that which isn’t yours
I must go on standing
I’m not my own, it’s not my choice”

Falling Slowly

“Are you really sure that you’d believe me when others say I lie. I wonder if you could ever despise me”

Toate trec, depinde cum le lasi tu sa treaca. Unele sunt repetabile, insa stii prea bine ca nu va fi niciodata la fel. Timpul nu te asteapta, nu-ti rezerva un coltisor, cu intamplarea pe care ti-o doresti, pentru zile negre. Timpul nu-l poti cumpara. Il poti trai numai. Si asta pana la un punct. Suntem o insumare, o ingramadire de efemeritati. Si nu avem puterea de a pasi in fata sau in afara.
Mi-am ales o perioada perfecta pentru a incepe sa ma pun la punct cu filmele (In caz ca nu se observa, eram ironica) Am inceput cu Gilmore Girls(va avea acest film o intrare de blog separata, vei vedea de ce). Printre altele, am ales sa vizionez si Once. Dupa ce mi-am ales arsenalul de provizii, perne, si mi-am gasit ochelarii(de care devin din ce in ce mai dependenta, din pacate) am urmarit timp de o ora jumate pelicula respectiva.

Ciudat, desi in ultima vreme am devenit rece- sau constienta de unele realitati pe care le poti evita maxim un an jumatate- filme precum prezentul numit, sau orice gen Before Sunrise/Before Sunset reuseshte sa ma impresioneze la un nivel necunoscut pentru multi.
Am momente cand devin instabila, sau cand prefer sa ma retrag de restul lumii. De ce? Nu mai am rabdare, cu nimeni si nimic. Timpul si persoanele din jur au reusit sa mi-o marunteasca, putin cate putin, pana nu a mai ramas decat cenusa din bunele mele intentii.
Tot am momente cand ma simt ingradita.
Si, cum mi-a zis o persoana inteleapta mai demult, nu pot ajuta pe nimeni in jurul meu pana nu ma ajut pe mine. Insa e mai greu atunci cand nu stii cum sa faci decat in prima varianta. Deci scuza-mi ceea ce intzelegi prin raceala, nerabdare, impulsivitate sau mai stiu ce dracu. Nu e asta. O fac pentru mine.
Vis-a-vis de unele idei care ar putea fi create, nu (mai) sunt depresiva. Doar am momente cand devin din cale afara de trista.

Si acum, pentru mine, ma apuc de invatat.

Viata e un cerc. Sa-l ia dracu de cerc.

Past

“The past is a gaping hole. You try to run from it, but the more you run, the deeper it grows behind you, its edges yawning at your heels. Your only chance is to turn around and face it. But it’s like looking down into the grave of your love, or kissing the mouth of a gun, a bullet trembling in its dark nest, ready to blow your head off.”

(Max Payne-the Fall of Max Payne)

Plecasem cu intentia de a porni de la alt citat de la aceeasi sursa, insa nu am gasit ceea ce imi doream. So there you have it.

Trecutul e o fantoma, un spirit. Lasat in mana hazardului, e un demon. Infruntat, poate fi o bataie de cap cu durate variabile. Formele trecutul meu variaza, de la neregulat la subtire si ascutit, aproape taios. Cu toate asta, e al meu, nu-l pot renega. Nu pot spune cu ochi senini ca sunt nevinovata sau sa-mi sterg din memorie, pur si simplu, ceea ce nu mai doresc sa am. Trecutul se poate repeta, si cu cat il lasi mai mult, cu atat mai tare te trage in jos, in acea gaura neagra a timpului, de care toti ne ferim cu atata fermitate.

Din cand in cand te mai ratacesti. Mai adaugi pe lista o depresie, o bere, o tigare, o noapte pierduta cu un strain. Dar in final asta nu face decat sa adauge detalii pe lista trecutului. Orice ai face, tot acolo ajunge, insa sub alta forma. Si, atunci cand nu stii ce iti doresti cu adevarat, ceata se asterne si mai acatar.

N-am ales sa fug. Imi car pacatele si mi le accept, insa nu-mi iert nici unul.

Citatul pe care il aveam in minte era despre moartea surorii gemene a unui personaj din joc(Mona) si care ar fi efectul asupra persoanei care inca isi continua drumul vietii. ‘Schizophrenia in reverse’. In mod straniu, simt un efect asemanator atunci cand imi privesc pozele mai vechi.