Aucapu

Pentru a “n”-a oara saptamana asta imi plimb privirea de la calendar la geam. Shi invers. Nu-mi amintesc sa fi avut un decembrie atat de .. calduros(?) pana acum. Oricum, e bine, macar nu a trebuit sa-mi scot parpalacul de scandal la inaintare.

Si, in sfarsit, ma pot lauda ca petrec un weekend mai linistit. Sau ca il petrec, pur si simplu. Date fiind evenimentele din viata mea, nu am mai facut asta de cam 2 luni. 2 luni in panamea.

Atunci cand esti student sau muncesti weekendul capata o valoare destul de importanta in viata ta. Il astepti, te gandesti la el, ti-l doresti. Dar sunt unele cazuri(putine, dar sunt) in care esti student(shi la o facultate nu tocmai usoara, intre noi fie vorba) dar te-a mancat si-n diverse sa-ti gasesti un job. Si atunci brusc, sfarsitul de saptamana capata o dubla valoare. Sa mai zic ce valente poate atinge atunci cand nu te poti bucura de el pe-o perioada mai indelungata? Nu mai zic, sunteti copii mari, va imaginati voi.

Proiectele sunt printre cele mai meschine inventii ale sistemului de invatamant. Nu vorbesc de cele posibile oamenilor normali. Vorbesc de cele stufoase, grele si mancatoare de zile. Sau ani. Vineri am predat un astfel de proiect, la care lucram de ceva timp impreuna cu O. Detaliile nu mai merita mentionate, spun doar ca a fost incredibil de stresant si obositor.(In cazul meu adaugam stresul aferent muncilor, care e si el acolo)

Ni s-a spus ca, dupa ce terminam acest proiect, vom fi mai buni decat 20% dintre contabilii din Romania. Intrebati cum ni se pare acest fapt, eu am raspuns, scurt : “trist”. Profesorul intelesese altfel afirmatia mea, crezand ca, de fapt, eu eram de impresie ca valoarea noastra(lol) de specialitate crescuse peste zi ca altora in zece. Dar nu era cazul. Am lamurit situatia, spunand ca mi se pare trist, deoarece nu sunt de parere ca as avea o atat de mare tehnica incat sa pot depasi acel prag de 20%, dar  mai e si gandul ca oamenii din acel procentaj chiar activeaza in domeniu.

Nu stiu altii cum sunt. Eu mi-am facut un oarecare plan de cariera pentru urmatorii 6-7 ani. Urmeaza punerea in uz si amortizarea, vedem unde ajungem atunci.

Dar momentan ploo. Shi e plumb. Si ma doare capu si nu mai am cafea.

A, mai vroiam sa zic ceva, dar am uitat. Sorry.

Later: mi-am amintit. Pe vremea cand eram mai fragedutza si inca nu-mi descoperisem vre-un talent anume sau vocatie, mamei i se intiparise in minte ideea ca ar trebui sa dau la Media. O colega ii spusese, repetat, ca ash da bine la TeVe(?!). Data fiind varsta de atunci, imbratisasem ideea o vreme, fara a o face insa prioritara. Am uitat-o dupa ceva timp, insa mi-am amintit fics cand am vazut asta. Si-acu-mi pare bine ca nam facut aceasta alegere- in ce oala riscam sa fiu bagata..

Amuzant? Nu. Revoltant? Erm, nu. Trist, in panamea.

Intamplare cu cafea

O leapsa primita de la Drugwash pe care o trag dupa mine de destula vreme, pe motiv de lene si lipsa temporara(?!) de inspiratie.

Cafeaua mi-a devenit prietena buna( si datatoare de palpitatii uneori) de prin clasa a opta, cand am reusit sa excelez-vorba vine- la 2 cani pe dimineata. Aveam un tabiet bine organizat cu muzica si cafea, inainte de scoala. Obiceiul a continuat de-a lungul anilor, cantitatea variind in functie de starea de spirit si prescriptiile medicale, astfel ajungand acum la o cana pe dimineata si o cantitate de cafeina preponderenta celei de sange din organism.

Acum mult timp, in tineretile mele, incepusem sa dezvolt o afinitate pentru gustul nesului. Desi strict interzisa de catre ai mai mari ai casei, acea cutiutza mica, cu un capac neobisnuit pentru mine, ma atragea. Cand a fost dat sa raman singura acasa, am reusit sa escaladez dulapul( am zis ca eram mica, da?) si am ajuns in posesia pretioasei cutiute. Si mai pretiosul continut a fost eliberat in scurt timp si inghitit, lingurita cu lingurita, pana ca o persoana adulta sa poata ajunge in permietru. Rezultatul? O zi intreaga mi-a fost rau si nu am putut dormi o saptamana. Dar am cucerit cutiuta cu ness!

In cotidian, mai am tendinta-rara- sa depasesc cantitatea suportabila pentru organismul meu, insa, in mare parte, mi-a marcat, si imi marcheaza, timpul pe care mi-l acord, in fiecare dimineata, cand imi fac curaj pentru a infrunta intreaga zi.

Nu dau leapsa mai departe, o tin aici de fraiera.