M-am nascut si am crescut in apartamentul tipic bucurestean: mobila din placaj, vitrina de sufragerie cu geam, pereti strambi, usi simple, din placaj de asemenea, pe care, in timpul verii, lacul se strangea in cute si le impiedica inchiderea. Cu covoare mari, pe care parintii, in tinerete, le scoteau la spalat cu furtunul in spatele blocului vara. Cu geamuri duble prin care oricum trecea frigul. Si, de-a lungul timpului, am incercat sa mimam, cat mai ieftin posibil, comfortul.

Cand eram mica visam sa traiesc intr-o astfel de casa: spatioasa, in lumini calde, cu usi si mobila masiva, sculptata. Le vedeam ca pe niste mici castele, in care in mod cert m-as rataci pe o lumina mai difuza. M-am ratacit oricum la inceput. Cu dulapuri de bucatarie suspendate, solide, cu geamuri groase, care miros a nuci si scortisoara.

[...]

Am fost in parc. M-am dat in leagan, dupa atatia ani. Nu am uitat cum, dimpotriva. Mi-am amintit de clipele in care mergeam in parculetul de langa mine, de felul in care am invatat(tarziu) sa ma dau in leagan. Mi-am loat avant, cu ochii inchisi, pana cand am simtit miscarea si adierea usoara. Dar mereu mi-a fost frica sa ma dau, ca si cei mari, “pana la bara”. Am ras cateva clipe. Am visat. Compromisul perfect pentru 20 de ani.

[...]

Mi-am visat propria moarte. Din nou.

[...]

In linistea capelei priveam vitraliile multicolore care proiectau cioburi colorate pe podeaua de marmura. Ma uit in jur. Pereti incriptati. Pacate. Pedepse. Brusc, sentimentul pe care il credeam drept serenitate a fost spulberat de neliniste si durere. Am simtit gustul amar al blestemului abatut asupra mea si rosul cioburilor a devenit sangeriu, pe marmura alba si rece.

Mi-am vandut fericirea pentru un geam colorat care, la prima ploaie, si-a abandonat culorile, lasandu-le sa curga in nuante violente, intepatoare. Si, undeva departe, se auzea cazand un obiect metalic, ascutit.