Moved

I moved here. There’s still some administration stuff to be done, but just so you know, you can find me there from now on. Girlie, I know, but get used to it.

PS: Thanks, sweets

Aucapu

Pentru a “n”-a oara saptamana asta imi plimb privirea de la calendar la geam. Shi invers. Nu-mi amintesc sa fi avut un decembrie atat de .. calduros(?) pana acum. Oricum, e bine, macar nu a trebuit sa-mi scot parpalacul de scandal la inaintare.

Si, in sfarsit, ma pot lauda ca petrec un weekend mai linistit. Sau ca il petrec, pur si simplu. Date fiind evenimentele din viata mea, nu am mai facut asta de cam 2 luni. 2 luni in panamea.

Atunci cand esti student sau muncesti weekendul capata o valoare destul de importanta in viata ta. Il astepti, te gandesti la el, ti-l doresti. Dar sunt unele cazuri(putine, dar sunt) in care esti student(shi la o facultate nu tocmai usoara, intre noi fie vorba) dar te-a mancat si-n diverse sa-ti gasesti un job. Si atunci brusc, sfarsitul de saptamana capata o dubla valoare. Sa mai zic ce valente poate atinge atunci cand nu te poti bucura de el pe-o perioada mai indelungata? Nu mai zic, sunteti copii mari, va imaginati voi.

Proiectele sunt printre cele mai meschine inventii ale sistemului de invatamant. Nu vorbesc de cele posibile oamenilor normali. Vorbesc de cele stufoase, grele si mancatoare de zile. Sau ani. Vineri am predat un astfel de proiect, la care lucram de ceva timp impreuna cu O. Detaliile nu mai merita mentionate, spun doar ca a fost incredibil de stresant si obositor.(In cazul meu adaugam stresul aferent muncilor, care e si el acolo)

Ni s-a spus ca, dupa ce terminam acest proiect, vom fi mai buni decat 20% dintre contabilii din Romania. Intrebati cum ni se pare acest fapt, eu am raspuns, scurt : “trist”. Profesorul intelesese altfel afirmatia mea, crezand ca, de fapt, eu eram de impresie ca valoarea noastra(lol) de specialitate crescuse peste zi ca altora in zece. Dar nu era cazul. Am lamurit situatia, spunand ca mi se pare trist, deoarece nu sunt de parere ca as avea o atat de mare tehnica incat sa pot depasi acel prag de 20%, dar  mai e si gandul ca oamenii din acel procentaj chiar activeaza in domeniu.

Nu stiu altii cum sunt. Eu mi-am facut un oarecare plan de cariera pentru urmatorii 6-7 ani. Urmeaza punerea in uz si amortizarea, vedem unde ajungem atunci.

Dar momentan ploo. Shi e plumb. Si ma doare capu si nu mai am cafea.

A, mai vroiam sa zic ceva, dar am uitat. Sorry.

Later: mi-am amintit. Pe vremea cand eram mai fragedutza si inca nu-mi descoperisem vre-un talent anume sau vocatie, mamei i se intiparise in minte ideea ca ar trebui sa dau la Media. O colega ii spusese, repetat, ca ash da bine la TeVe(?!). Data fiind varsta de atunci, imbratisasem ideea o vreme, fara a o face insa prioritara. Am uitat-o dupa ceva timp, insa mi-am amintit fics cand am vazut asta. Si-acu-mi pare bine ca nam facut aceasta alegere- in ce oala riscam sa fiu bagata..

Amuzant? Nu. Revoltant? Erm, nu. Trist, in panamea.

Darkness

The hollow sound of my heels resonated like an echo while I was walking along the deserted streets. It was an hour of dead silence, of emptiness. Of haunting.

Tall fences surrounded the area and a locked gate kept me from getting in. I could see toy houses, bright colours, covered by rust and decay. There was fog, all around. Thick, humid fog, spreading like smoke, all around my eyesight. Looked like hell releasing it’s steam. The midnight possession, searching for it’s victims.

Heavy drops of water keep falling from trees, occasionally hitting your head, sending icy shivers down your spine, like the mistakes you keep repeating, hoping that once just once lady Fate will smile upon you. Fate is no lady and her crooked smile doesn’t show anything good to come.

As your feet start to freeze you know there is no return and are too afraid of the dark to do anything: run, hide, look for someone that is looking for you, scream their name before darkness swallows you.

All in all, it looks like a nightmare. It smells like rust. It feels like death. And as your flesh starts to ache, you wonder, where the hell was that wrong turn you took?

Missed me?

N-am mai scris de-o carca de timp. Mi-a fost dor sa vad interfata blogului si sa imi vars gandurile in mod digital. But hey, I’m here now.

Ca sa stiti: nu am fost o needucata in absenta mea, nici nu am patit vre-o gravitate dupa anteriorul post. Pur si simplu, nu am avut timp. De ce? Pentru ca nu e usor sa fii plecat in medie juma de zi de acasa( sa nu mentionez sentimentul avut cand vin si plec pe..intuneric). Practic, ultimele saptamani am trait intr-o continua atemporalitate si realizez faptul ca daca nu imi schimb(cumva) programul de somn as putea claca in cel mai elegant stil. Dar am avut mai rele si am gasit solutii, asta e parfum.

Si in dimineata asta m-am trezit(in sfarsit!) mai odihnita dupa aproximativ 12 ore de somn. Si iarasi ma aflu intr-o dificultate in organizarea timpului, cum ca a mea camera este un dezastru total, asemeni si cursurile, asemeni si multe altele. Si numai ziua de sambata la dispozitie pentru a ma organiza, pentru ca, da, demult nu mai am program de om normal. Si ceea ce ma seaca deranjeaza intriga este faptul ca sunt multe persoane in jur care nu pot percepe acest fel de sentiment, care ei au timp de toti si pentru toate(am scris intentionat asa, pentru eventualii carcotasi). Si faptul ca atunci cand zic ca nu port o carte dupa mine din plictiseala ci din lipsa timpului de lectura, sunt privita ciudat. Dar voi nu puteti ridica spranceana ca mine, ha!

Sa va povestesc cateva chestii? Aveti de ales? Nu

In primul rand, am ramas acu vreo luna fara pantofiorii mei preferati: talpa joasa, negri, piele intoarsa si c-o floricica. Gotic gen, nu balerini comunali de pitzi care umplu vitrinele magazinelor. Si eram amorezata in stil mare de ei, mai ales pentru faptul ca puteam umbla o zi intreaga fara probleme. Ei bine, fiind negri, mai prindeau praf. Stiti doar. Si, ca o maniaca a curateniei ce ma aflu, int-o dimineata am decis sa-i mai scap de greutatea prafului cu o carpa si unpic de apa.

Concluzia? As putea sa scriu o carte cu titlul “Desculta in bucuresti”, unde povestea principala se axeaza asupra unei panselute gotico-hippio-victoriana in aventura ei din Piata Romana pana in Piata Unirii(atunci cand pot, aleg clar mersul pe jos-oriunde numai sa fie mai putini oameni.) Stiati ca pielea intoarsa se lasa dupa ce este expusa la umezeala? Eu da, dar nu-mi imaginam in asemenea proportii. Initial ma aflam in situatia de a cobori treptele minunatului ASE, ceea ce a declansat instant un scenariu gen Cenusareasa. Numai ca in cazul meu nu venea niciun printz dupa mine, si, un plus, riscam sa pic in bot. Am zis ca e de la oboseala, si eram oricum prea concentrata la faptul ca in juma de ceas trebuia sa fiu la Unirii, sa ma vad cu S.

Sunt o fire curioasa, si probabil ca asta nu e de ajuns, dar si conditia mea, sa-i zicem, feminina, ma mai atrage uneori catre vitrine. Dar eu, spre deosebire de multe alte exemple, dupa cel mult 5 secunde, realizez ca totusi ocup un loc in spatiu si, implicit, risc sa stau in drumul cuiva. Sa mentionez ca sunt unele persoane care nu tin cont de acest mic detaliu?Neaaa. Deci, era sa mai raman o data fara incaltari.

In cazul in care nu am repetat-o de suficiente dati, o mai zic: urasc aglomeratiile. Mai mult decat aglomeratiile urasc aglorematiile sub pamant. Mai mult de atat, aglomeratiile sub pamant unde se mai si lucreaza( de mai bine de juma de an?!). Pasajul TNB-Universitate arata deplorabil. Oribil. Si gresia aia e a dracu de alunecoasa. O doza suficienta de graba si neatentie si risti sa te trezesti patinand. Apoi pe jos, in pozitzia de sezut(preferabil). Nu, nu am cazut, insa riscam, coborand treptele, sa-mi trasnform unul dintre pantofi intr-o proiectila cu destinatie nedeterminata. Si apoi sa alerg dupa el cine stie pe unde. Si ma chinuiam sa nu patinez.

Am trecut si pe la merceria mea preferata, unde vanzatoarea deja ma stie ca vreau juma de metru de panglica de cate o culoare, unde vad nasturi frumosi si colorati, unde creca as fi in stare sa petrec o zi doar ca sa vad ce pot crea din tot felul de nimicuri.

Apoi povestea se apropie de sfarsit. Happy endul e ca si S. are pantofiori ca ai mei. Da macar ea nu a riscat sa-i piarda pana acum. Nicidecum de 3 ori intr-o zi.

***

Moving on. Nu stiu daca a scris/elbaorat cineva vreodata o carte incluzand cateva reguli de baza ale studentiei, si, in cazul in care a facut-o nu stiu daca a precizat un element important de care m-am lovit de suficiente dati.

Sa presupunem ca maine ai (cel putin) un test cu o dificultate deosebita. Incercand(repet, incercand) sa pari(repet, sa pari) student silitor si interesat de viata ta universitara(?!) mai ai tendinta sa cumperi manualul. Mare greseala. In cazul in care chiar o faci, realizezi ca, in mod concret, informatia care te intereseaza, incepe undeva dupa capitolul 4-5. Apoi inca un capitol pauza. Si tot asa.

Si am observat dificultatea de a separa genul, sa-i zicem, stiintifico-tehnologic de beletristic(ja, e greu, tresa dai bacul pentru a avea asemenea capacitati)Cartea de programare e carte de programare frate. Nu-mi scrie povesti nemuritoare despre initierea inventatorului acestui preaminunat subiect. Nu ma intereseaza, in special pentru faptul ca omul respectiv e responsabil pentru o eventuala restanta.

Cand trebuie sa te apuci de invatat de la 0 la o materie in mod cert te foiesti cel putin 2 ore inainte de a te apuca. Iti faci curaj. Mai ales daca te iti dai seama ca mai sunt sub 12 ore pana la test, si mai vrei sa si dormi. Concluzia? Cafea, cafea, cafea, guma de mestecat(tic nervos), cafea , cafea, etc.

***

Multi dintre noi ne-am trezit in diferite momente ale vietii realizand ca nu stim cum sa reactionam date fiind unele situatii/conditii. Nu avem pregatirea, nici asteptarea necesara, si prin urmare o eventuala reactie este greu de ales. Mai ales sub conditia de stres. Zilele trecute ma aflam intr-o astfel de situatie. Avand in perimentul meu un copil, sa-i zicem, cu probleme de comunicare si dezvoltare psihica(pe care eu initial nu le cunosteam), nu am stiut ce sa fac atunci cand acesta a intrat in posesia unui obiect de maxima importanta, care imi apartinea, apoi a vrut sa paraseasca zona cu acesta. La cuvinte nu mi raspundea, la alte obiecte in afara aceluia nici atat, si imi era teama sa incerc in alt mod sa imi recuperez obiectul de care eram temporal deposedata. Nu-l puteam lua cu forta, nu stiam cum ar putea reactiona o astfel de persoana. Nu-i puteam vorbi-si oricum nu manifesta niciun fel de interes pentru persoana mea. Ce era de facut?

Invatam, ne batem capul cu tot felul de inutilitati, neaplicabile in viata reala, insa nu suntem educati in a ne comporta/reactiona asa cum trebuie in anumite situatii. Nici macar nu avem parte de o instruire de prim ajutor. Din punct de vedere practic si aplicativ, iarasi, sistemul nostru are un real handicap.

Problema expusa a fost rezolvata, cu ajutor. Insa asta nu spune nimic, in scenariul mare.

Deci scuzati ghiveciul, dar erau multe de povestit

Ceva

Azi chiar vroiam sa scriu ceva dragutz.

Ai stricat tot, nu-mi mai trebuie nimic. M-ai pierdut, definitiv.

Acum ma scuzi, dar am prea mult de tremurat din cauza nervilor. Dar oricum tu ai alta treaba.

Shadows

“Morality plays on stages of sin..”

I’m on the bridge of a meltdown. Something is strongly pressing against my head, making me feel dizzy and weak. It’s insanity, pumping on the sides of my forehead. And an emptiness in my stomach, like a black hole, pulling my insides through me. A bitter taste floods my mouth. Like venom.

It’s funny how some things turn out to be after a while. After all you’ve been trying to do is make something better, you realize that all you’ve done is build yourself a more indulgent Hell. Metaphorically speaking.

Then I felt something warm on my lips, with a different flavour. Blood. I didn’t realize that all along I was biting them-until they broke. I gritted my teeth then pressed my lips hard against them.
“The flesh of fallen angels..”

In the end, it doesn’t matter how many times you’ve been broken, and on what levels. It all turns to ashes, eventually.
Noises crowd my mind, until I feel that all my thoughts are screaming loudly from pits. Mocking at me. Shadows, whispering my name. Like a demonic embrace, calling me from the Underworld.
“It was an easy mistake to make.”

Diary of Dreams.

“My eyes filled with water that no one can drink,
Despair made of laughter on my knees I sink
I hold in my hands what my life has forsaken
I keep in my heart what’s already been taken”
(Diary of dreams-Dead Letters)

Ma ustura ochii si sunt cuprinsa de o ameteala care nu isi are locu. Ma simt de parca nu as fi dormit, ci as fi trait intr-un vis ani la rand. Un vis urat, in care nu pot decat fugi, in care nu pot gasi un loc in care ma pot ascunde. Un vis cu sange si demoni. Un vis apasator si plin de angoasa. Un vis pe care chiar il traiesc, insa in viata reala.
Sunt prea obosita sa ma mai zbat, insa odata la ceva timp mai apare cate o licarire de speranta. Multe dispar intre timp, dar cele care raman fac ca toate straduintele sa nu-si piarda rostul.
Cine ma cunoaste, stie cat de importante sunt visele pentru mine. Cine ma cunoaste si mai bine, stie de cati ani astept concertul asta. Da, vin Diary of Dreams in Romania. Eu personal nu credeam ca am sa traiesc ziua aceasta, dar iata ca mai sunt si lucruri care te ajuta sa mergi mai departe. De dragul lor.

***Am ars poza gasita, dupa ce am rupt-o in bucati atat cat am putut. Materialul lucios era dur, trecandu-mi parca prin pielea degetelor de fiecare data cand incercam sa rup, atingandu-mi nervii de pe varfuri si apasandu-i dureros.
Flacarile se ridicau, alaturi de un miros amarui, unduind in culori puternice, calde. Suflu, lasand ramasitele sa cada pe podea. Cenusa imi acoperea degetele si amprentele mele inca se puteau vedea pe bucatelele de culoare, semi-arse, de pe jos. Pacat ca focul nu poate distruge chiar orice.
Si nu poate vindeca durerea care inca ma apasa pe nervii degetelor.***

Seara parea sa-si faca simtita prezenta, cat eu imi strabateam drumul agale, printre stradute. Frigul parea sa ma loveasca in crestetul capului, un frig nefiresc pentru acea ora. Simt ca, undeva in trecutul meu, am pierdut ceva, si nu doar odata.

Degeaba incerci sa repari o papusa de portelan, stricata, care, trecand prin mainile altora, si-a pierdut integritatea, capatand crapaturi care se adancesc oricum cu vremea, si care probabil ca nu se vor acoperi niciodata. Praful mi sa asezat pe piele. Ma simt rece, fara viata, si taieturile din suflet nu par a dori sa treaca. Cutiuta muzicala din mine a fost furata si stricata, apoi aruncata, si acum inima din piept suna a gol si e lacas pentru panze de paianjan.

Traumtanzerin are primele poze deja. Enjoy

I walk alone

Intr-o ora apropiata de inserare ma decid ca nu pot sta locului in casa data fiind lipsa netului(ilink sucks) si faptul ca, pur si simplu, nu vreau sa pierd intreg weekendul stand in casa. M-am saturat de astfel de zile.
Cu unghiile proaspat vopsite in rosu inchis shi parul prins cu o clama neagra, in forma de floare, ies pe usa si merg incotro ma duc pasii. Ma decid sa fac traseul Piata Muncii-Unirii pe jos, avand si speranta capatarii unei siluete mai dezirabile. Intunericul isi face rapid prezenta, acoperind frunzele aramii ale copacilor si chipurile oamenilor de pe strada. Oameni singuri sau oameni tzinadu-se de mana. Oameni rataciti sau oameni regasiti. Pe biciclete, role, ganditori sau veseli. Si eu, singura, printre ei.
Cateva statii, pe intunericul dat, pareau sa aminteasca de paduri bantuite, uitate de lume, nu de un bulevard care ar duce inspre Centrul Bucurestiului. Luminile galbene, pale, uita, din cand in cand sa mai strapunga intunericul, contopite si ele parca intr-o contemplare continua. Intunericul moare si renaste.
Apropiindu-ma de Unirii, luminile reclamelor incep sa-si faca aparitia, reflectandu-se in apa Dambovitei, unduind usor, intr-un ritm, si el, pierdut. Apa curge, imbinand culorile puternice reflectate.
“Like the story I heard
A lifetime ago
Where a girl (and this is funny)
Took her life
And what she doesn’t know
Is how long it takes for the water to rise
And the breath to stop fighting
And the cold to close her eyes“

Mi-e frig..

Ma intorc.
Pasii sunt grabiti, in ciuda cantecelor de Cohen sau Poets of the fall. Imi fac loc prinre grupuletele care si-au ales drept loc de plimbare acelasi traseu cu mine. Merg decisa, insa fara o directie anume. Inca am o anume frica de intuneric, de straini. Inca mai cred in monstri. Exista.
Luna e aproape plina, chipul ei privind catre oameni, catre muritori, zambind, etern.
Ajung la curba de la Alba Iulia.
Imi amintesc ca mai am de cautat cate ceva pentru tema la conta. Plus Codul Fiscal.
Trec pe la nepoatamea, care ma ia de mana sa ma duca sa-i desenez pisici si rate pe tablita ei magica. Ajung acasa, fac o baie fierbinte. Ma simt batrana. Atat de batrana..

Am inceput si un jurnal foto. Inca nu am postat nimic, dar l-am facut. Na

Manfoe

Mi-am inceput saptamana cu o dispozitie numita de catre mine, in mod sugestiv, menschfeind. Fara sa pun la socoteala incarcatura negativa emotionala avuta chiar si in weekend, am vrut sa incep, totusi, cu bine saptamana. Ei bine, nu am putut.

Metroul este ceva odios, in opinia mea. Aerul vesnit inchis si imbulzeala inutila sunt cateva dintre motivele pentru care, daca as avea timpul la dispozitzie, as alege mersul pe jos.
Oamenii sunt grabiti. Suficient de grabiti, incat te imping cu o bruschete nonsalanta(pentru a nu pierde metroul) insa isi fac timp pentru a se intinde catre gramada de exemplare gratuite din ‘Ring’. In cazul in care, din greseala au fost luate doua, surplusul este aruncat, cu aceeasi nonsalanta, pe jos.
Sau duduia din spatele meu care nu conteneste imi a-mi lovi spatele genunchiului cu sarsanaua doldora. (Am avut inspiratia in a nu comenta, realizand dupa ca de fapt de angrenam in cercuri comune de cunostiinte, si astfel remarca pe care o aveam pregatita nu ar fi fost cea mai inspirata.)
Dimineata, ora 8:30. Metroul care trebuia sa ma lase la Dristor 2 intarzie 15 minute. In statie nu se poate respira, daramite arunca un ac in multime. Cand incerc sa intru in mult asteptatul tren, oamenii se ingresuie la usi, refuzand sa se urneasca in alta parte, desi urmatoarea statie e capatul, si, in mod logic, au la dispozitie circa 10 minute pentru a se da jos.
Iesind de la metrou vad in stanga un cos de gunoi care a depasit stadiul de ‘plin’ de doua sezoane, dupa aparente. Pliante rosii, facand reclame inutile-bieninteles, decoreaza jumatatea din holul iesirii, oamenii neputand astepta pana la alt cos pentru a se debarasa de incarcatura rosie din celuloza. Dar ei au constiinta impacata, crezand ca si-au respectat simtul(?!) civil.

Si totusi zambesc gandindu-ma la pisoiul negru pe care l-am vazut cand am iesit din scara, cum topaia desupra baltoacelor ramase pe strazi. Uitasem si de bombanelile mamei cu privire la grosimea hainelor alese pentru acea zi.

‘I remember a day.. ‘

Sunt lucruri in viata pe care tinem cu ardoare sa ni le impregnam cat mai puternic in memorie, insa pe care timpul le sterge, lasand numai o parere de rau in urma. Parfumul acela care parca iti trecea prin inima, nu plamani, caldura care parca iti aducea a febra, ridurile de pe mana bunicilor sau culorile in care vedeai la un moment dat.
Acum, unele parfumuri par sa-mi treaca prin inima, insa sfarsesc in a o inconjura de spini veninosi.
Totul in mine rezoneaza a gol.

“on the asphalt underneath, our crushed plans and my lies
lonely street signs, powerlines, they keep on flashing, flashing by

and we keep driving into the night”

Oboseala fizica incepe sa-si faca simtita prezenta.
Mai intai, azi am confundat o persoana cu o alta, care se intampla sa imi fie cunostiinta. Partea nasoala se putea intampla daca, faceam gluma intentionata, nu as fi ajuns prea intreaga acasa. Nu stiu cati barbati de 2 m inaltime ar reactiona pozitiv la remarca: “C. m-a rugat sa-ti transmit ca arati gay in tricoul ala”. Daca faceam gluma persoanei potrivite, imi iesea o carte. Daca o faceam, ca in cazul de fata, unei alteia, as fi putut castiga un ochi vanat.
Si, apoi, cu intentia de a arunca sticla de apa la cos, era sa procedez astfel cu telefonul mobil.

Mi-am amintit de scoala generala. Mai precis, de clasa a opta. O intamplarea anume si-a readus umbra peste ochii mei. Se intamplase(deh, varsta) sa-mi placa de un baiat de la clasa alaturata. Cu zambetul pe buze a venit la mine o colega, sa-i zicem M, spunadu-mi ca si el ma place. Eu nu imi reveneam din uimirea ca am fost observata, insa am putut sa intreb sub ce apelativ ma stie. Am primit ca raspuns: “Ioana cu ochii albastri”. Eram intr-o fericire de nedescris, si-mi tot repetam sintagma in minte, pana cand am aflat, de la o colega mai apropiata si cu picioarele pe pamant, ca M, impreuna cu alte prietene, intentiona in a face proasta gluma de a-i spune baiatului care era felul in care il priveam, si apoi sa ii propuna sa isi bata joc de acest lucru. Fapt descoperit la timp. Nu stiam care lucru ma daramase mai tare la momentul respectiv. Mi-am dat seama ca imaginatia mea o ia, inutil, in directii incontrolabile.
Apoi, am realizat ca nu a existat niciodata ” Ioana cu ochi albastri”. Si nici nu va exista vreodata.

Zilnic

Am obosit. Fizic, psihic, din toate privintele posibile. Neputandu-mi gasi linistea in propia casa am cautat-o pe drumuri, in agitatie, oriunde. Si nici atunci nu m-am putut descatusa de o pereche de gheare, infipte adanc in carnea si sufletul meu, tragand fara resentimente. Cad, ma ridic, si-mi continui drumul incetosat atat cat pot. Asa cum am facut de atatia ani. Odihna nu exista, nu daca vrei sa-ti pastrezi integritatea mintala in lumea mea.

Si la un moment dat, simtisem un strop de pace-vazand pentru prima data in acea zi seninul cerului. Dar Noaptea si-a lasat,aducand, alaturi de intuneric, valul rece si vestile proaste. Atunci cand ceea ce reprezinta pentru tine cel mai pur si frumos lucru din viata se zdruncina subit, parca echilibrul nu mai poate fi real. A fost frumos. O sa fie si dupa, imi tot repet.

Sa ma vait? Is satula de vaicareli. Ale mele si ale celor din jur. Si-n plus, o fac degeaba. Nu ma ridica nimeni sa ma puna pe drumul cel bun, oricat de frumos ash clipoci din gene.

(Si mi se pare scarbos sa nu iti poti lasa geanta in sala de curs, alaturi de alti colegi, deoarece risti sa dispara)